de Mirel Palada, sociolog
Citesc amuzat știrea că pagina unui prestigios medic francez, doctorul în medicină și profesorul universitar Christian Perronne, tocmai a fost ștearsă fără explicații de către Facebook. Așa îi trebuie. Mama lui de primitiv.
Pagina era foarte populară în Franța, cum de altfel sînt și două dintre recentele sale cărți publicate la adresa pandemiei Covid. Nu contează. Profesorul Perronne a devenit paria în ochii Facebook. Așa îi trebuie. Mama lui de primitiv.
I s-a interzis în mod constant statutul de persoană publică, nu i-au dat sărăcia aia de insignă albastră care conferă un prestigiu public în rîndul comunității online. Un primitiv, după cum vă spuneam. Mai mult, Facebook permite tot soiul de pagini care își asumă în mod fals identitatea profesorului Perronne.
Facebook își permite orice. De ce? Simplu. Pentru că poate.
E interesant de văzut reacția centrului Imperiului, a Franței, a Angliei, a Americii, a Germaniei, pe măsură ce Facebook intervine din ce în ce mai deschis în jocul de putere, de prestigiu, în controlul discursului social.
În țările sărace și lipsite de putere de la periferie e clar că Facebook poate să facă ce vrea. Pe bază de tupeu și de putere arbitrară, e șef peste băștinași. Am cu ce, mă. Sînt curios cît îi va ține această atitudine acolo unde rezidă cu adevărat puterea. În țările unde statul încă mai are o pîrghie de intervenție în jocul global de putere.
Estimez că în cîțiva ani vom vedea în țările dezvoltate o sănătoasă dezbatere publică la adresa intruziunii platformelor sociale în gestionarea puterii. O discuție privind monopolul nesănătos al acestora asupra ideilor publice.
Deja această temă există, cu siguranță se va amplifica. Probabil vom vedea și o conversie dinspre dezbaterea publică înspre legiferare, niște politici publice corective pe acest subiect. Probabil.
Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc acum. Altceva vreau să vă atrag atenția. Fiți atenți aici, ce idee mi-a venit.
Urgisirea profesorului Perronne de către autoritarienii de la Facebook, și mai ales succesul acestuia la public, se datorează felului în care acesta critică nepriceperea de intervenție a statului în gestionarea crizei Covid.
Titlul primei sale cărți, publicate în 2020, deci la scurt timp după izbucnirea pandemiei, este relevant. “Y-a-t-il une erreur qu’ils n’ont pas commise?” În traducere pentru cei care nu știu frumoasa limbă franceză: “E cumva vreo greșeală pe care ăștia să n-o fi comis-o?”
Titlul cărții este puternic, vorbește de la sine. Cum, de altminteri, la fel de puternică este și reacția populației la această lucrare critică. Faptul că respectiva carte este în topurile de vînzări din Franța arată că francezii își pun aceeași întrebare, suferă de aceeași indignare la adresa contraperformanțelor statului în situație de criză.
Și atunci mi-a venit ideea. Stai așa, că asta de fapt are de-a face cu ce s-a întîmplat cu societatea umană în ultimele două-trei generații.
Mi-am dat seama că reacția societății dezvoltate la pandemia Covid are foarte mult de-a face cu cei deja 70 de ani de cînd o halcă din ce în ce mai mare a globului a avut parte de pace.
Cuvîntul cheie este: pace.
Pacea, în loc să fie catalizator, iete că e mai degrabă bolovan de picior în asemenea situații.
Știu, sună contraintuitiv și cinic. Să vă explic.
Avem privilegiul să trăim în deja probabil cel mai mare interval istoric în care omenirea a avut parte de pace aproape peste tot. Neam de neamul istoriei noastre n-a văzut aproape un secol de pace aproape pe toată fața Pămîntului. Doamne, ce bine e. Doamne, ce noroc istoric avem.
Care este însă una din consecințele perverse, neintenționate ale acestei stări de pace și de bunăstare? Dincolo de toate cîștigurile sociale, faptul că nu am fost expuși la război, la suferință, la criză ne-a făcut să fim din ce în ce mai moi, mai fleașcă, mai nepregătiți. Aș zice mai pufoși, dar știu că vă repugnă acest cuvînt ironic. N-o să-l folosesc.
Evident că nu vreau să fac apologia războiului aici. Războiul înseamnă moarte și distrugere și multă multă suferință. De cînd lumea și pămîntul, omenirea a avut drept unul din dezideratele sale cele mai puternice să fie ferită de război. Dă, Doamne, să fie pace în lume, se roagă toți cei care știu ce înseamnă cu adevărat războiul.
Însă războiul înseamnă, din păcate, și un moment al adevărului. O cumpănă de confruntare în care nu poți să păcălești realitatea.
Cine deține calitățile necesare, cine e mai organizat, mai viteaz, cine îndură mai tare, cine știe să planifice mai bine, cine are mai multe resurse, cine e mai inteligent, cine știe să gestioneze mai bine riscul, să nu fie nici prea cumpătat, nici prea nesăbuit, acela cîștigă.
Nu există vopsirea gardului, pitirea leopardului. Ori cîștigi, ori ești învins. În acest proces, mor al naibii de mulți oameni. Înfloresc cantități oribile de suferință. Dar…
Dar cine scoate capul, îl scoate cum trebuie, istoric vorbind. Pentru societăți, războiul reprezintă un cumplit teren de antrenament, de fitness evoluționist.
Repet. Nu fac apologia războiului. Dar imensa bunăstare de după al doilea război mondial este în mare parte și consecința acestei urgii planetare.
Pe de o parte, consecința marilor dezvoltări tehnologice și organizaționale militare, care după încheierea conflagrației s-au revărsat în domeniul civil. Pe de altă parte, a deciziei statelor mari de a pune capăt unor asemenea viitoare măceluri globale și de a gestiona tensiunea geopolitică mai la moale, mai pe chill, mai pe diplomație.
Uniunea Europeană este consecința acestui măcel global. Toată bunăstarea de care avem parte zilele astea, televizorul și Netflixul și iPhoanele și Internetul și autoturismele și cerealele pe care le mîncați dimineața și antibioticele și aspiratoarele și vacanțele în Grecia, toate sînt, într-o bună măsură, consecința celui de-al doilea război mondial. O combinație de creștere puternică a logisticii și de pătură protectivă a statului bunăstării.
Bomba atomică a venit să pună capac terenului de antrenament istoric și să spună: de acum încolo, dacă vom continua în halul ăsta, avem arme atît de puternice încît riscăm să ne distrugem cu totul. Nu mai e ca pe vremuri, cu bîte, cu săbii, cu gloanțe, cu tancuri. Acum, din cîteva bombe atomice belim tot. Nu doar o țară. Putem distruge toată omenirea. Hai să ne potolim.
Și ne-am potolit. Și ne-am bucurat de binefacerile statului bunăstării.
Și uite așa ne-am făcut cam fleașcă în unele privințe. Cum ar fi, bunăoară, gestionarea unei crize globale, cum a fost sărăcia asta de Covid.
Pandemia ne-a demonstrat că bălmăjeala e riguros distribuită în toată societatea. Și în rîndul celor de la putere, și al oamenilor obișnuiți.
Statele își dau cu stîngul în dreptul, așa cum demonstrează profesorul Perronne în cărțile sale neconvenabile, dar populare.
Decidenții sînt nepricepuți, iau hotărîri tîmpite, contradictorii. Nu există rezerve strategice de materiale. Nici rezerve de personal. Totul a fost optimizat la sînge, în numele eficienței și neoliberalismului. Nu există proceduri.
Lumea nu acceptă rigoarea și restricțiile. Oamenii au uitat cum e să trebuiască să intri în priză repede. Obosesc mai repede. Prea repede. Nu mai au răbdare. Nu mai au chef la sacrificii. Au pretenții mult mai ridicate.
Și mai ales și mai ales, lumea a uitat o idee de bază.
În dulcea limbă anglo-saxonă, îi zice SNAFU. Îi zice FUBAR.
Ambele acronime sînt cîinești și reflectă foarte precis calitatea de care avem nevoie în situații de criză: reziliența și adaptarea la suferință, la neprevăzut. Adică fix calități care de regulă se capătă în situații de război.
Ambele acronime sînt apărute ca urmare a experienței de front din al doilea război mondial.
Prima, SNAFU, înseamnă Situation Normal All Fucked Up.
A doua, FUBAR, cam tot aia înseamnă: Fucked Up Beyond All Repair / Recognition.
Deci nasol. Deci criză. Deci asumarea faptului că, atunci cînd explodează chestii, trebuie să te aștepți la orice. Lucrurile o iau razna. Iar tu trebuie să ții cont de asta.
Cum zicea respectabilul strateg militar Mike Tyson: fiecare are un plan pînă se trage primul glonț. Mă rog, el zicea cu pumni, “pînă primești primul pumn”. Dar tot aia e, în contextul trecerii de la lupta corp la corp la lupta mare, pe front.
Ei bine, lumea, avînd parte de atîtea decenii de bunăstare, aproape un secol de trai neneacă, trai pe vătrai, nu mai știe asprele rigori ale suferinței în timp de criză.
Nu mă refer la chestii imense, de n-a văzut pămîntul decît o dată în viața sa, gen asediul Leningradului sau bătălia de la Kursk sau masacrul din Nanking.
Nuuu. Suferință de-asta bicisnică, mică, măruntă. Pîinea pe cartelă. Rafturi goale în magazin. Televizor doar două ore, dintre care o oră jumătate preamărirea Dictatorului. Chestii elementare, din care nu moare nimeni, dar nici bine nu-i e.
Cuvîntul cheie în toată această analiză este “momentul adevărului”.
În biologie e simplu. Dai din coadă, dai din cur, repede stînga împrejur. Cine poate, poate. Cine nu, ghinion. Sfîșii cu colții, dai cu ghearele. Muști fugi urli lupți. Răzbești sau nu. Ai succes de supraviețuire și de reproducere sau nu. Nature red in tooth and claw.
În mare parte, de-a lungul istoriei, acest moment al adevărului a fost replicat și în societățile umane, preponderent prin mijloace violente. Luptă pe persoană fizică. Război pe persoană colectivă. Nu poți păcăli realitatea. Nu poți păcăli tunul – deși unii reușesc, vezi metodele de camuflaj și de maskirovka.
În timp de pace, se schimbă un pic lucrurile. Avem voie să facem mofturi și figuri. Harneala e supremă. Violența simbolică, adică propaganda, înlocuiește violența fizică. Păcăleala devine una din strategiile importante.
Faci oamenii din vorbe. Faci comisii parlamentare. Promiți marea cu sarea. Faci un ONG și explici oamenilor de ce urșii sînt buni la casa omului. Dai harneală superioară, înțeleaptă, cum face Uniunea Europeană din ce în ce mai des în ultimul timp.
Merge o perioadă. Să zicem că merge. Pînă la un anumit punct. Pînă îți intră ursul în curte, îți sfîșie vaca și-ți belește pielea de pe cap și-ți rupe mutra dacă îndrăznești să ieși să te lupți cu el. Ursul nu știe carte, nici n-a auzit de ONG-uri.
Pînă se prinde lumea că de fapt nu știi să gestionezi criza și că e foarte posibil ca de fapt mai mult să fi omorît oameni cu zile decît să fi salvat vieți. Pînă se prinde lumea că e foarte posibil să-i faci din vorbe și tu, de fapt, să nu prea te pricepi să gestionezi criza Covid.
Nu știu. E complicat subiectul. Dar e cert faptul că atît oamenii de la putere, cît și cei lipsiți de putere sînt din ce în ce mai puțin pregătiți la rigorile crizei și au înlocuit momentul adevărului cu harneala oengistă a corectitudinii politice.
Prea ne-am învățat cu binele. Prea credem că harneala ține loc de realitate. Prea credem mai degrabă ONG-urile isterice decît ursul care-ți jupoaie pielea de pe tine. Prea am ajuns să nu mai luăm în considerare asprele momente ale adevărului.
Cît mai durează asta? Pînă unde mergem cu această fugă de realitate?
Pînă bat barbarii la poartă și își cer dreptul de a ne da un cap în gură. Nici barbarii nu știu carte. Nici ei nu se lasă impresionați de harneala pufoasă a ONG-urilor deontologico-indignate, a fulgilor de zăpadă tefeliști care strîng indignați din buzițele alea ale lor epilate: how dare you?
Iete că îndrăznesc. Îi doare la bască de indignarea voastră tefelistă. Ursul îndrăznește. Și-ți ia oaia. Și viața. Barbarul îndrăznește. Și vine peste tine. Și te babardește. Și o să faci cum îți zice el, nu cum te taie pe tine deontologic mintea. Indiferent dacă ești indignat sau nu, tefeleu sau nu. Barbarul nu știe harneală. Știe doar momentul adevărului.
Și vor răzbi. Pe termen lung, istoric, pufoșii sînt înlocuiți de ăi mitocani, grobieni, primitivi și știrbi. Dar cu vînă. Indiferent ce arme bengoase au pufoșii, dacă nu știu să le folosească, le au degeaba. E ca și cum nu le-ar avea. Iar pe mercenari nu te prea poți baza din punct de vedere al fidelității, să le folosească ei să te apere pe tine, tefeleu neputincios. După cum o întreagă istorie romană ne învață cu vîrf și îndesat.
Uitați-vă acum la criza asta proaspătă, cu posibila invazie a rușilor în Ucraina. Cîți dintre cei cu gleznuțele la vedere credeți că vor fi în stare să se urce pe tanc, să se bată cu sovieticul cel nasol, ortodox, primitiv, cu vodca în nas, dar cu tupeu? Vă spun eu. Nici unul.
Momentul adevărului, dragii mei pufoși. Rușii și urșii și barbarii în comparație cu gleznele dezvelite ale tefeleilor din ziua de azi? Cu armatele de indignați cu programare la coafor?
Cine credeți că va cîștiga? Eu n-am nici un fel de dubii.
Ghinion.
* * *
Aici știrea despre prigoana online a profesorului Perrone, în cazul în care știți frumoasa limbă franceză
https://www.francesoir.fr/societe-sante/la-page-facebook-du-professeur-perronne-suspendue
Aici informații despre profesorul Perronne. Tot în franceză. Mauvaise chance. Adică ghinion.
1 comentariu
Adaugă comentariu