de Mirel Palada, sociolog

 

Voi pleca de la un fapt aparent banal. Prezența masivă, apăsătoare a tot soiul de hîrtii lipite prin spațiile publice.

De la enervantul afiș lipit pe toți stîlpii privind săparea de puțuri și fîntîni, pînă la toate sărăciile de hîrtii oficiale anunțînd tot soiul de interdicții, lămuriri, reguli, mențiuni, anunțuri. Acuma, de cînd cu Covidul, sînt și mai multe. Mai peste tot. Ni s-a umplut viața de ele. Sîntem sufocați de ele.

Fă aia. Nu fă ailaltă. E interzis aia. Magazinul s-a mutat în adresa aia. Cheia se găsește la etajul patru. Mă întorc în cinci minute. Conform reglementării X din ziua Y aveți voie să vă ștergeți pe picioare doar între orele trei și patru, doar pe preșurile special amenajate. Nu intrați cu cîini cu înghețată cu arme atomice. Vînd pian cu motor. Montez mobilă la domiciliu, sunați la. Purtați masca! Masca salvează vieți!

Administrația vă atrage atenția că dacă vreți să nu se înfunde ghena, trebuie să folosiți picamer de diametru corespunzător și pungi din titaniu, conform prevederii ISU nr X din data Y. Următoarea revizie a liftului va avea loc în 2024, luna mai. Atenție! Gardianul are voie să vă aresteze dacă vă uitați urît la el! Nu mai scuipați semințe pe jos, se supără porumbeii!

Și, evident, vestitul afiș oximoronic, dar cît se poate de real, care ne atenționează că nu e voie să lipim afișe în acel spațiu.

Avem un talent groaznic să lipim hîrtii peste tot. Sîntem ca în scrierile lui Ilf și Petrov, vestitele anunțuri privind serviciile mortuare combinate cu cele de frizerie. Ostap Bender nu e mort. Ostap Bender se transformă. Ostap Bender ne face șmecher cu ochiul de pe fiecare hîrtie lipită pe fiecare geam de instituție.

Respectivele anunțuri prezintă două deranjuri majore. Atît la ochi, cît și la suflet.

În primul rînd, arată ca dracu. Sînt în toate felurile. Stilistic vorbind, au eleganța limbajului de lemn administrativ și prestanța etichetei de la hîrtia igienică. Nici un fel de grijă pentru aspect. Nici un fel de preocupare pentru proporții, pentru font, pentru limbaj, pentru culorile alese, pentru compoziție. Pentru nimic.

Ce le unește? Să fie mult și divers. Să fie de un baroc primitiv. Să sară în ochi. Fiecare în alt fel. Se poate trei culori diferite? Da, șefu, cum să nu se poată. De-aia am achiziționat imprimantă color pe fonduri europene. Pune, mă, atunci cinci, să fie. Să fim siguri că vede contribuabilul. Se poate cu chenar cu galben fosforescent? Nu că se poate, e deja obligatoriu. Bagă, să fie! Și galben, și portocaliu. Lipite cu scotch, cu prenandez, cu tot soiul de lipiciuri care nu se dezlipesc, se decojesc urît, lasă imense pete de cîrcăleală pe suprafața unde au fost puse.

Nu contează cît de urît este. Cît de țipător este. Cît de cîrcălit este. Important este să fie mult. Te duci la orice fel de ghișeu oficial, intri în orice scară de bloc, treci prin orice spațiu public. Trebuie neapărat să-ți spargă ochii cel puțin patruzeci și șapte de anunțuri diferite, pe jumătate jerpelite, bîzgălite cu pixul, mototolite și îngălbenite de vreme.

Bomboana de pe colivă, suprema podoabă a acestei serii de scîrnăvii vizuale, este anunțul obligatoriu de pe meniul de restaurant prin care ți se atrage atenția că trăiești într-o țară primitivă, medievală, coruptă și că trebuie neapărat să ceri bon.

Respectivul afiș întrunește toate caracteristicile unei opere de artă stahanoviste. Este bolovănos. Este țipător. Este agresiv. Și mai ales sufocă din fașă orice fel de încercare de eleganță a meniului, prin extensie și a stabilimentului, ce-o fi el acolo, cîrciumă, bar, restaurant, apres ski.

Să zicem că patronul s-a străduit să confere respectivului spațiu un oareșce cît de cît chichirez de ștaif. O oareșce unitate stilistică. Vrea să arate într-un fel. Scaunele, mobila, fețele de masă. Poate tacîmurile. Poate muzica. Poate felul în care se poartă chelnerii. Și în toată această străduință, vine trosc ca o bîtă peste ceafă, ca un pește mort trîntit în farfurie, ditamai anunțul oficial de la ditamai Guvernul României, în toate culorile curcubeului isteric. Luați bonul!! Luați bonul, primitivilor!!! Evident, cu chenar galben fosforescent, asezonat cu umpic de portocaliu. Tot fosforescent. Să sară în ochi.

Aici intervine al doilea aspect destructiv al acestei boli a nației noastre isterice.

Pe lîngă că arată ca dracu, respectivele anunțuri reușesc contraperformanța de a distruge orice umbră de încercare de a fi într-un fel al spațiului respectiv. Identitatea stilistică, vizuală și funcțională a respectivei instituții, la care poate s-au gîndit unii cînd au conceput clădirea, spațiul, contextul, se duce naibii de suflet.

Ce arhitectură? Fugi, dom’le, de-aici cu prostiile tale. Ce perspectivă? Ce funcționalitate? Ce stil? Hîrtii, dom’le. Lipite cu scotch, oriunde, oricum, să fie. Hîrtii. Multe hîrtii. Dă-o naibii de eleganță. Se poate lipi un afiș? Atunci frige-i un afiș, repede, pînă nu-l pun alții acolo pe-al lor.

O vreme, am lucrat în clădirea Guvernului României. Frumoasă clădire. Reprezentativă pentru acei ani demult apuși cînd românii erau eleganți și aveau ceva ștaif la ei. Proiectată de unul din marii arhitecți ai secolului trecut, Duiliu Marcu. Construită între 1937 și 1944. Bombardată puternic în Al Doilea Război Mondial. Refăcută și terminată și dată în folosință în 1952. Inițial a fost sediul Ministerului de Externe, pe urmă al Guvernului României. Pe vremea comunistă îi zicea Consiliul de Miniștri, dar tot guvern era.

Deci miezul de la gogoașă. Deci unul din cele mai importante centre ale puterii din țara asta. Care dincolo de felul în care proiectează efectiv putere, decizii acte normative chestii, trebuie să proiecteze și simbolic putere. E la fel de important acest aspect. Să-ți cadă fața cînd intri în ea, să ți se înmoaie picioarele și să zici: waw! Aiasta da forță. Aiasta da stat, bre. Jos pălăria.

Jos pălăria pe naiba. Primul lucru pe care îl vezi cînd intri în sărăcia aia de clădire e ditamai avizierul jegos pe care se scălîmbăie, în treisprezece stiluri și în douăzeci și trei de feluri, tot soiul de afișe îngălate. Lipite care cum se poate.

Efectul? O mare bălmăjeală, o puternică senzație de jenă. O mare varză. O mare mermeleală. Te pufnește rîsul și te apucă greața. Cuuuum? Ăsta e ditamai Guvernul României? Doar atît se poate? Ce putere, bre. Ăștia nu sînt puternici, ăștia sînt doar bicisnici. Doar decît.

Stați voi liniștiți, că la fel pățești peste tot, nu doar la Guvern. Nici Parlamentul nu e diferit. Nici sediile ministerelor. Nici Cotroceniul. Nici prefecturile, nici consiliile județene. Nici o instituție cît de cît semnificativă nu scapă de această cîrcăleală jenantă, semn al unei mediocrități penibile.

E o vorbă mare de duh. Le style c’est l’homme même. Haina face pe om. Ce arăți, aia ești. Ei bine, instituțiile românești nu proiectează putere și solemnitate și respect. Din contră. Din felul în care arată, din felul în care construim pe toți pereții continue palimpeste jegoase, spunem un lucru foarte simplu despre noi. Nu putem. Nu știm. Nu ne pricepem. Și mai ales, nu ne pasă.

Nu proiectăm putere. Proiectăm doar jenă și decît bicisnicie. Doar decît.

Am fost în diverse instituții publice de prin alte țări. Din China pînă în Germania. Din America pînă în Anglia. Din Polonia pînă în Grecia. Nicăieri n-am văzut o asemenea furie de desecrare a spațiului public.

Dom’le, sîntem atît de penibili, încît la noi pînă și bisericile sînt mînjite cu tot soiul de anunțuri cretine.

În loc să intri într-un spațiu al eleganței și al solemnității, intri direct la un avizier de bloc confort doi sporit, unde nise anunță într-un limbaj indignat și lemnos că n-avem voie să aducem lumînările de acasă, ci musai să le cumpărăm“din spații special amenajate”.

Că respectiva clădire nu prezintă aviz ISU de incendiu sau de cutremur sau că nu e asigurată contra fulgerelor și căderii de meteoriți, în cazul în care Dumnezeu Se supără pe noi și ne trîntește mare pălitură în cap, la cît de blambeci putem fi.

În biserică e cîrcăleală. La muzeu e cîrcăleală. De pereții Ateneului sînt lipite tot soiul de afișe cretine. Cînd intri la poliție sau în sala de judecată, te ia de cap, te dor ochii în ce hal poate să arate. În magazine nu mai spun. În farmacii, la fel. În spitale e delir. În fiecare scară de bloc e festival de mermeleală vizuală.

Peste tot e într-un mare fel. Într-un oribil fel. Nu știu, voi trebuie să-mi spuneți, voi ăștia consumatorii de servicii dedicate, dacă nu cumva pînă și la bordel e același delir de afișe cretine. Parcă le văd, care de care mai expresive.

Spălați-vă pe mîini înainte să puneți mîna. Atenție, nu se eliberează bon fiscal decît persoanelor oficiale și care prezintă legitimația ștampilată la zi. Nu primim bacșiș, fetele nu cred decît în cadouri! Ordinele de deplasare nu se avizează decît pe bază de solicitare înregistrată la notariat. În acest spațiu comercial talonul de pensionar nu este util. Dacă doriți să consultați lista de produse și de servicii, click AICI! Nu, nu servim minori și persoane în stare de ebrietate. Ne rezervăm dreptul să ne selectăm clientela. Condica de sugestii și reclamații se află depusă la Arhivele Statului.

Măi oameni buni, sîntem întregi la cap? Avem vreo șansă să ne facem bine în următorii trei sute patru zeci și șapte de ani? Cîte tone de scotch mai trebuie folosite pînă să ne dăm seama că sîntem penibili? Cîte milioane de copaci vor fi transformați în hîrtie care admonestează interzice intervine specifică clarifică instituie și pronunță?

Îmi pare rău, mie mi-e clar. Nu ne facem bine la cap. N-avem cum. Trăim într-un spațiu social al mediocrității și al mermelelii, pe care ne străduim să-l marcăm vizual, precum cîinii cînd ridică piciorul de își marchează lichido-olfactiv teritoriul.

Prin tot ce facem, ținem morțiș să arătăm, în jde mii de culori și în țșpe mii de hîrtii cretine, un lucru simplu, trist, inevitabil. Așa sîntem. N-avem nici o șansă. Nu putem mai mult. Și ne mai și place băltoaca în care ne scăldăm.

Ghinion.