Mutasd meg a pénzt

Vă scriu din miezul secuimii. Dintr-un loc superb: conacul de la Zăbala. Zabola, pe ungurește. Scump, într-o zonă săracă. Cu ștaif, într-o zonă rurală. Frumos, într-o zonă frumoasă, dar cam nedezvoltată, cel puțin în comparație cu alte părți ale țării noastre.

Cam frig. Pe aici primăvara este cam cu aproape o lună în urmă. La noi mai e un pic și înflorește liliacul. Pe aici nici măcar zarzărul n-a înflorit. În schimb, e plin de floarea Paștelui și de călțunași – toporași, pentru acei păgîni dintre voi care nu cunosc idiosincraziile graiului telegean și nu ați auzit în viața voastră acest cuvînt frumos. Pur și simplu retrăim primăvara timpurie de care am avut parte prin locurile noastre balcanice de mitici incurabili pe la început de martie.

Am mai fost pe-aici. Absolut din întîmplare, acum mai mult de douăzeci de ani. Eram student, în practică antropologică organizată de Vintilă Mihăilescu, Dumnezeu să-l odihnească. Ne adusese Vintilă să dăm cu nasul prinrelațiile interetnice, să înțelegem și noi ce-i aia secui și unguri și români și țigani și… Și.

Locul era o paragină. Fusese confiscat de comuniști de la stăpînii cei grofi, familia Mikes, după al doilea război mondial. Pe urmă transformat în sanatoriu, în tabără de copii, în tot soiul de intensități mediocre comuniste. În 1996, cînd am fost eu aici prima dată, un amărît de student pîrlit, arăta jalnic. Dărăpănat, neîngrijit. Cum era toată România imediat după 1989.

Conacul a fost recuperat de urmași în 2005. Contesa Mikes s-a întors acasă, s-a mutat înapoi la Zăbala / Zabola, împreună cu copiii. Într-o parte a domeniului locuiesc ei. Restul domeniului l-au transformat în pensiune. Un soi de boutique hotel. Arată într-un mare fel. Ne spălăm creierii în liniște, în susurul pîrîului care trece prin mijloc. Ne odihnim, ne plimbăm. Ne bucurăm de combinația de eleganță cvasi-medievală și de natură. Au și cai, cum au avut nobilii unguri dintotdeauna. Ungurii, acești mari iubitori de cai. Și de libertate. Și de Transilvania.

Probabil acuma vă scărpinați în cap un pic confuzi. Ce-a pățit, bre, sociologul națiunii? Ce Dumnezeu caută naționalistul de Palada la unguri, în secuime? Uită-te și la ăsta, întinează nobilele idealuri ale nativismului. A trădat. Huooo. L-au cumpărat ungurii, probabil. Aha, lasă că știam noi că ăsta, de fapt, niciodată n-a părăsit tabăra lu’ Soros.

Da, da. Cum să nu.

Sînt din Telega. Sînt, prin adopție, din București – de vreo treizeci de ani. Sînt român. Îmi iubesc țara. Mai mult de-atît. Sînt naționalist. De-ăla rău în cerul gurii, declarat.

Asta nu înseamnă că urăsc străinii. Din contră: îi apreciez și învăț de la ei tot ce se poate învăța.

Am călătorit prin toată lumea. Schiez în Alpi. Îmi bălăcesc șuncile în apa insuportabil de limpede a Mediteranei și mă dau cu barca prin porturile insuportabil de frumoase ale Greciei. Pricep cît de cît aikido – dacă nu știați cumva, o străduință cît se poate de japoneză, adică în nici un caz românească. Sînt un consumator avid de produse simbolice occidentale: literatură, muzică, film. Știu filmele vechi de la Hollywood probabil mai bine decît o mînă de critici de film din țară. Visez Jacques Brel și jur pe Tolkien. Îmi sînt dragi celții, mama lor de luzări. Ascult chiar și Vîsoțki, chiar dacă acuma nu prea e cazul să recunoști în public așa ceva.

Deci, pe scurt, ca să nu vă obosesc și cu alte detalii, King Crimson, Gentle Giant und Einstürzende Neubauten, sînt mai cosmopolit decît prevede Codul Rutier. Iar acuma, iaca poznă, ce să vezi? Trădarea supremă: îmi permit să scriu cu mînuțele astea două cuvinte de laudă despre unguri. Mai mult, despre nobilimea maghiară din Transilvania.

Și totuși, sînt naționalist. Cum așa?

Păi, în primul rînd, nu sînt un naționalist simbolic. Iubesc la nebunie limba română. Mă las îmbibat de ea, îmi scald ființa în complicăciunea ei, mă joc cu cuvintele sale cum se joacă puii de tonton cu mingiuțele klingoniene. Dar, în rest, nu le am nici cu iile, nici cu Mirabela Dauer, nici cu tunelele dacice.

Toate aceste intensități de nativism simbolic le consider a fi un semn de neputință provincială. Nu putem să fim egali cu stăpînii noștri în bogăție și putere? Atunci măcar să ne lăudăm că am fost cîndva buricul pămîntului, grădina Maicii Domnului și că i-am învățat pe azteci să facă piramide. Haide, bre. Mă lăsați cu dacii voștri…

Consider că singurul naționalism care contează, și la noi, și la unguri, și la austrieci, și la americani, mînca-i-ar mama pe ei de naționaliști americani, este naționalismul material.

Adică economic.

Cu accent pe naționalism. E simplu să fii patriot. E mai complicat să fii naționalist. Să-ți aperi cu dîrzenie interesele, în detrimentul altora, într-un joc de multe ori de sumă zero.

Cu accent pe economic. Bani, dragilor. Plus valoarea, iubiții mei nativiști simbolici, cu nostalgii după Zalmoxe. Show me the money. Follow the money. It’s the economy, stupid.

Străinii pot să facă ce vor ei. Să proiecteze hegemonie simbolică. Să ne vînture Hollywood și Halloween pe la nas. Să ne îndemne să purtăm haine “nemțești”, iară nu ițari și ii și bundițe din blană de jder. Dar să nu vină să ne exploateze. Să sugă de-aici mai mult decît merită, conform unui calcul economic decent, echitabil ambelor părți.

Aici e singura problemă a acestei lumi plină de influențe simbolice multiple, de la Elvis la Toshiro Mifune și de la Beethoven la Michelangelo. Artă? Valori? Simbolistică? Ideologie? Sincretism, dragilor. Să fie mermeleală.

Cînd vine însă vorba de bani, se rupe filmul. Rîdem, glumim, banii trebuie musai să rămînă în țară. Nu să se scurgă viclean înspre Centrul imperiului, via paradisurile fiscale.

Banii să rămînă aici, să facem școli și să dăm pensii și să construim autostrăzi. Să fie bine, să nu fie rău, cum spunea distinsul analist geostrategic Gică Hagi. Banii să nu fie sifonați prin tot soiul de tertipuri imperialiste către stăpînii care aplică o singură regulă, “dreptate să fie, dar nu pentru căței”.

Francezii sînt tare naționaliști. Rîdem, glumim, banii rămîn în Franța. Austriecii? Mai ales ăia de prin Tirol, unde m-am învățat cu nărav să schiez? Ehehe, dragii moșului, habar n-aveți voi cît de naționaliști sînt austriecii. Rîdem, glumim, consumăm, plătim. Banii rămîn aici, la noi, la Viena și la Innsbruck. Nu la Munchen sau la Frankfurt sau la Paris.

N-am nimic cu străinii. Uneori mă închin cu smerenie la ei. Brel, Brel everywhere. Alteori îmi sînt dragi. De cele mai multe ori, îmi sînt indiferenți. Am însă ce am cu străinii care vor să scoată mai mulți bani din țara asta a noastrădecît merită. Decît e cazul.

O relație economică justă? Da, cum să nu. Oferă servicii, le plătim. Au tehnologie, le plătim. Vor forță de muncă? Evident că le punem la dispoziție, dacă nu avem capital și nici know how tehnologic. Dar nu exploatare colonialistă. Cîștigă ei, dar să mai cîștigăm și noi, că doar nu s-a întîlnit hoțul cu prostul. Actorii lor și caii noștri. Munca noastră, resursele noastre, țara noastră și profitul lor.

Acum doi ani, cînd a murit taică-meu, Dumnezeu să-l odihnească, am scris un text din adîncul sufletului meu. Tocmai îl îngropasem cu două ore în urmă. Plîngeam și scriam.

Scriam despre Telega mea de unde toți străinii au luat cu hapsîna secole la rînd. Mai întîi sare, apoi petrol. Și n-a rămas nimic la Telega. Scriam și plîngeam și vă înjuram și vă blestemam. E o sărăcie la Telega cruntă. O sărăcie lipsită de nici un fel de noblețe. Căci sărăcia niciodată n-a fost nobilă, decît în basmele cu Winnetou.

Și făceam comparația între Telega și Salzburg, unde tot sare a fost, dar plus-valoarea acestei sări a rămas la austrieci, de-a răsărit de-a lungul timpului ditamai metropola strălucitoare și splendidă și creatoare de frumusețe atemporală. Mozart, Mozart everywhere.

Nu mi-am schimbat cu nimic gîndirea de atunci. Din contră. Tot ce s-a întîmplat în acești ani mi-a întărit convingerea că trebuie să fim naționaliști, al naibii de naționaliști. Pe ei, pe ei, pe ei pe mama lor. Dar că nu trebuie să ne pierdem în fentele simbolice ale primordialității iei și doinei și dorului și alte tunele dacice.

Singurul lucru care contează este să ne păstrăm banii în țară. Să ne străduim să fim naționaliști economic, exact cum sînt și francezii, și evreii, și americanii, și britanicii, și ungurii, și austriecii, atunci cînd e vorba de interes, de profit, de plus-valoare.

Să aplicăm legea, să nu-i mai lăsăm să sifoneze cu nesimțire, să rămînă banii în țară. Și atunci vom avea și stimă de sine, și bunăstare, și o limbă de care copiilor noștri să nu le fie rușine, și români care să nu mai plece din țară. Și destui bani să purtăm cele mai înflorate, mai absurde și mai scumpe ii, dacă asta vrem (eu nu).

N-am nimic cu ungurii. Îmi sînt dragi, căci sînt mîndri și aroganți și iubitori de artă și de cai. Și mai ales, iubitori de libertate. Cum ar trebui să fim și noi. Fix cum face Orban acum cu țara sa, de pune interesele Ungariei mai presus de interesele Centrului imperiului bruxellez, așa trebuie să facem și noi.

Aș avea ceva cu ungurii dacă ar vrea să crească influența altor țări la noi în Transilvania. Dar așa ceva nu se întîmplă, nu-i așa? Cum să se întîmple așa ceva? Nici vorbă…

La fel cum am și cu austriecii, chiar dacă schiez la ei. Căci au primit plocon Petromul și taie într-o veselie pădurile țării. La fel cum am și cu multinaționalele și cu băncile străine care, ce să vezi, sînt atît de amărîte, sărăcuțele de ele, încît ani buni la rînd nu au reușit să facă nici un fel de profit, aici, în amărîta asta de colonie, datorită priceperii de contabilitate creativă și de sifonat banii în paradisuri fiscale. La fel cum am și cu turcii care au supt sare secole la rînd de la Telega. La fel cum am și cu rușii care ne-au jefuit țara sub flamura comunismului și sub amenințarea tancurilor.

La fel cum am și cu acei români care pun genunchiul în fața străinilor și închină țara, să nu sufere Centrul imperial. Care pun mai presus interesele bruxelleze și ale marilor multinaționale decît interesele României. Care se vînd pe un blid de bani de oengeală și pe o fentă ieftină pe care o face Soros din șolduri.

Stați așa, că au venit labradorii contesei Mikes și m-au năpădit. Scriu afară, la o masă pe marginea lacului. Are contesa patru labradori negri superbi, care bîntuie nestingheriți pe întreg cuprinsul domeniului – și e mare domeniul. Acuma au venit toți patru, niște bestii elegante și negre și prietenoase, să-și bage nasul lor de cîini unguri și secui în laptopul meu să mă întrebe: ce faci, bre, aici, ce colportezi tu? De ce nu vii să te joci cu noi?

Gata, n-am ce face. M-au vrăjit, mama lor de dulăi secui. Sînt ușor influențabil, mă păcălesc străinii numa numa. E suficient să vînture din coadă și sînt al lor.

Mă duc. Vă las. Nu uitați. Naționalism. Patriotismul nu e suficient. Naționalismul apără, nu e doar pe post de bibelou solemn.

Și mai ales, nu uitați. Economic. Nu contează tunelurile dacilor, ci cine rămîne cu plus-valoarea. Noi, Bruxellul, Moscova, Istanbulul, Frankfurtul, Washingtonul, Budapesta sau România? Restul sînt detalii și perdele de fum. Banii contează, dragii mei patrioți care vă lăsați păcăliți de fiecare fentă globalistă. Doar banii. Restul vine de la sine.

Hai, pa! Viszontlátásra, băi dacilor băi…