Deschid fereastra, imediat cum m-am trezit. Afară se răscacără o dimineață de toată frumusețea. Soarele s-a săltat de o palmă peste Măceș, dealul care, vorba poetului, un uriaș cu fruntea-n soare, de pază Telegii noastre pus. Un uriaș mai mic, n-are decît 815 metri. Dar orișicît. N-am găsit altă rimă. A fost bolnav cînd era mic. N-a mîncat tot din farfurie. Un Ceahlău mai calitatea a doua, refuzat la export.

Deschid fereastra. Hmmm. Cam friguț afară. Unde ești, bre primăvară, cu căldura ta cu tot? Că mai e un pic și se face mai și tu tot cu fustele prin alte părți. Mama ta de procrastinatoare. Las’ că vii tu, să vezi ce ședință de partid de înfierare de toată frumusețea îți organizăm noi la asociație.

Pun mîna pe calorifere. Reci. Mda. Pun pariu că s-a stins focul. Dacă mă trezeam mai devreme, înainte să răsară soarele, mai găseam jar în centrală. Așa, trebuie s-o luăm de la capăt. Crăcuțe de-alea mici, culese de prin grădină, teoretic uscate, practic un pic reavene. Crăci un pic mai mari, tot uscate. Niște hîrtii rupte de prin vreo revistă veche. Good Food, de prin 2011. Ehe, ce vremuri. Păzit focul pînă o ia, cu un gînd la cafeaua încă nebăută. De-abia pe urmă pus lemne mai zdravene.

Hmmm. Trebuie să fac focul. Ai caramba. Și nici nu mi-am băut cafeaua. Trebuie neapărat să tragem trifazic, să ne punem centrală electrică. Să nu mai stau să alerg focul în toiul nopții, să pot și eu să-mi beau cafeaua în liniște, ca un intelectual ce sînt. Electric? Mda. La prețurile din ziua de azi, o să doară. Rău de tot. Hmmm.

Hmmm. Proptit cu coatele pe pervaz, îmi dau seama ce cuvînt tocmai mi-a scornit creierul, de prin crețurile memoriei. Răscacără. Ce cuvînt frumos. A se răscăcăra. Neam de fel cu a se crăcăna. Hmm. E plină limba română de cuvinte de toată frumusețea. Cît de gustoase. Cît de expresive. Ce esență poetică în ele. Cîtă eleganță fonetică.

A se răscăcăra. Hmmm. Zăgazul copilăriei mi se rupe în minte. Era pe vremuri dînsus de bunică-mea una, Răscăcărata, a lu’ Zarzu de neam. Așa avea porecla, săraca. De-abia acum, la aproape cincizeci de ani, îmi dau seama care sînt consecințele semantice ale acestei vorbe fonetic frumoase, practic de ocară. Să trăiești la Telega, această comunitate mică, dar zglobie în conservatorismul ei cvasi-medieval, și să te poreclească lumea Răscăcărata. Aha. Oare de ce? Nu cred că era din cauză de prea multă echitație, să fi făcut bow legs de la prea mult galop. O fi fost de la altceva. Hmmm. Ce lume rea.

Bunică-mea era certată cu ea. Nu se vorbeau, deși stăteau la maxim cinci case distanță una de alta. Fiind copil și stînd mai mult cu bulendrele și cu viața pe sus, pe la bunică-mea, am internalizat și eu această relație. Trecea Răscăcărata lu’ Zarzu pe stradă, îmi venea să zic bună ziua sau sărumîna. Că așa eram, politicos de mic, dădeam sărumîna și la bărbați, și la vaci, la orice și la oricine trecea pe drum.

Atunci bunică-mea, Dumnezeu s-o odihnească, văzînd că dau să deschid gura de copil prost, dar politicos, îmi dădea un ghiont discret, strîngînd din buzele alea ale ei subțiri și aspre de Frunzoaică, și-mi bombănea, sau pur și simplu încrunta tăcut din ochi a mustrare: taci din gură. ERăscăcărata, nu vorbim cu ea. Și nu vorbeam. Mă uitam la ea cum trece pe stradă. Ne prefăceam că n-o vedem, deși o vedeam. Uite-o acolo, pe stradă, cum trece. E ea. E chiar ea. E Răscăcărata. Nu contează. Nu e. Nu există.

Și ea făcea același lucru. Trecea pe drum semeață, o femeie mică și cam rotofeie, cam urîtă, cam cu curul în spate, înfofolită în haine de-alea solemne de ieșit în Centru, îmbrobodită în batic, uneori purta o bască roz, caraghioasă, cu capul sus și buzele strînse, privind dinadins înainte, prefăcîndu-se că nu e nimeni prin curte, că e curtea pustie, părăsită. Era clar că ne vede cu coada ochiului. Dar se prefăcea că nu. Și trecea, la deal sau la vale. Și data viitoare la fel. Era un ritual, respectat cu strictețe de ambele părți.

Nu știu de la ce se certaseră. Bunică-mea nu mi-a spus niciodată. Am întrebat-o de cîteva ori. S-a făcut că plouă. Mi-a dat un răspuns evaziv: de ce întrebi, de curînd să fie leacu’. Așa am învățat politică de mic. Deși eram politicos. Să disprețuiești. Să nu răspunzi la întrebări decît cînd îți convine. Să dai răspunsuri în doi peri. Să te prefaci. V-am spus că stăteam mai mult pe la bunică-mea, pe sus, pe Șoseaua Nouă, aia de duce spre Buștenari?

Ce femeie, bunică-mea. Și ea, și maică-sa. Străbunica mea, cum ar veni. Adevărata Frunzoaică. Prima Frunzoaică. Au murit, evident. O să murim cu toții. Indubitabil. Și Răscăcărata a murit. Nici nu știu cum o chema de fapt. Probabil Maria, ca și pe bunică-mea. Nimeni nu-i zicea Maria lu’ bunică-mea. Doar Nelica. Nelica a lu’ Frunzoaica.

Deschid fereastra. Ah, ce dimineață. Păcat că sînt caloriferele reci. Doamne, ce liniște e aici la Telega. Paradis, frate. Nu ca în sărăcia aia de București, numa trafic și tărăraie și aglomerație și haos. Și prea multă lume. Și prea mult zgomot. Nu mai spun de toată avalanșa informațională. Ziare, televiziuni, Internet. Te năpădesc

S-a pus o muscă pe ecran. E aia care nu m-a lăsat să dorm, m-a trezit de dimineață. Pun eu mîna pe tine, mama ta. Nu pagadi. Nu zaieț. Stai să termin cafeaua. Stai să fac focul. Stai să termin articolul. Just wait. Nu pagadi.

Unde rămăsesem? Prea multă informație. Ziare, televiziuni, Internet. Te năpădesc cu toată năvala lor de reclame. Cumpără, fă, cheltuie, fii atent aici. Aici! Aici!! Prea agresive. Și prea vulgare. Mult prea vulgare. Prea mult sex. Ah, ce bine că am venit la Telega, să fie liniște, să scap de reclame, de sex. Mai ales de sex.

Deschid fereastra. Ce dimineață. Pe sub Măceș, fumul de la case s-a adunat într-o pînză albicioasă. Jumătate fum, jumătate negura dimineții. Lumea încă mai face focul în case, deși e aproape mai. A fost o primăvară friguroasă. Fumul de la casa vecinului Ion se înalță spre cer. Trebuie să fac și eu focul. Cu siguranță s-a stins. Trebuie să ne punem centrală, să nu ne mai opintim așa în fiecare dimineață. Civilizație. Progres. Ia uite ce promoroacă e pe iarbă. Ieri dimineață era și mai și. Primăvară, unde ești?

Am deschis fereastra. Trag aer în piept. Aah, ce dimineață. Ah, ce aer. Păpădiile stau să se deschidă. Să vezi ce frumoase o să se facă într-o oră. O să fie un nămet galbende păpădie prin toată curtea. Și la noi. Și la vecinul Ion. Păpădie. Adică curu’ găinii. Ah, ce liniște și ce lumină. Clar nu e ca la București, la nebunia aia de-acolo.

Admir natura. Ce liniște. Păsărelele cîntă. Un mierloi, cocoțat sus pe muchia casei de dincolo de Ion, urlă din toți plămînii lui de dinozaur eșuat. Miau miau, cirip cirip, blidibing blidipoc. În toate felurile. Un tril remarcabil. Nu se repetă deloc. Ce lăutar. În lăstarii din grădiniță, acolo unde fusese un măr de l-am tăiat să luminez fața casei, trei pițigoi cîntă și ei cu foc. Piu piu cip cirip miau miau miau miau. Nu unu. Nu doi. Toți trei. Se bîțîie pe crengile alea plăpînde, dau din cozile alea ale lor de dinozauri refuzați la export și cîntă de le plesnesc gușile.

În depărtare, se mai aude un mierloi. Cu siguranță rivalul ăstuia de pe muchia acoperișului din vecini. Ăla cîntă, ăsta îi răspunde. Ăla cîntă din nou, ăsta o ia de la capăt. Chestie de teritorialitate. Am învățat la etologie. Fiecare cu tarlaua lui. Știință. Indubitabil.

Ah, ce tărăraie. O întreagă divizie de dinozauri eșuați care fiecare pe legea lui și pe spezele lui și pe ciocul lui face același lucru: cîntă de rupe. Și cînd te gîndești că, de fapt,își fac reclamă. Și că e numa și numa despre sex. Despre ce altceva să fie? Indubitabil. În mesaje clare, directe, așa cum îi stă bine publicitarului. Eu sînt cel mai foarte perfect. Culcă-te cu mine, nu cu nasolul ăla de peste trei pomi. Pick me. Pick me. Eu sînt mai bun. Și am și penele mai frumoase. Și puța mai lungă. Și o calitate deosebită a materialului genetic.

Hei, fiți atenți aici! Everybody, lend me your ears. I have come not to bury Caesar, but to glorify me. Pick me. Pick me. O să fac niște ouă geniale. Indubitabil. Și niște pui foarte foarte rezilienți și durabili. Numai cu mine. Pick me. Pick me. Miau miau cirip cirip. O să întemeiem o dinastie de mierloi. Sînt cel mai foarte potrivit, doamnă mierloaică, oh tu cea care asculți chiar acum acest calup publicitar sonor, destinatara acestui mesaj comercial. Cip cip miau miau. Bidbing bibiploc. Scurt, percutant, exact ca o reclamă de-aia scurtă, care să ți se înșurubeze în minte.

Trag aer în piept, de-ăla curat, calitativ, fără E-uri. Mă uit la soare cum s-a înălțat și mai bine deja. Ce dimineață. Trag aer în piept și ascult toată haita de mierloi, de pițigoi, de ciripoi și tot restul păsăretului care își dezlănțuie eforturile publicitare în jurul meu. Mama lor de dinozauri. Cît de vulgari. Și ce gălăgie. Ce tărăraie. Mi-au făcut capul varză. Și nici măcar nu mi-am băut cafeaua. Pick me. Pick me. Sex. Sex sex sex. Let’s have some great sex. Sex. Sex. Cu mine. Cu mine! Sex.

Cine urlă mai tare, acela rezultă că are resurse suficiente pentru a face niște progenituri deosebite. Momentul adevărului. Maniera prin care natura, de sute de milioane de ani, își vinde marfa, își duce gena mai departe. Simplu. Știință. Indubitabil.

Miau miau, cirip cirip. Piu piu piu. Ce aer curat. Și ce liniște. Ce pace. Ce serenitate. Nu ca la București, unde e un trafic și o aglomerație și e plin de reclame. Prea vulgare. Numa și numa despre sex.