de Mirel Palada, sociolog

E tulburător felul în care The Dark Side Of The Moon rămîne la fel de valabil, de contemporan la 50 de ani după conceperea sa.

Tot soiul de alte producții simbolice ale vremurilor trecute se ofilesc repede, capătă imediat damful epocii. They are dated, cum ar zice anglo-saxonii și cum noi nu cred că avem echivalent exact în dulcea limbă mioritică (demodat? învechit? nu are chiar același înțeles).

Tremurul, vibrația, tensiunea, încrîncenarea, angoasa. Priceperea de a transpune în muzică toate aceste trăiri. Complexitatea frazării. Puterea versurilor. Și mai ales și mai ales, actualitatea lor.

Le iei, le citești, le asculți, le simți. Sînt de aici. Din 2022. Chiar dacă sînt scrise la începutul anilor 70, pe vremea cînd mă nășteam, ele sînt de azi, de aici, de acum. Sînt de o imposibilă contemporaneitate. Sînt despre noi, nu despre părinții noștri.

Cum de le-a scris acum 50 de ani? Cum de-și păstrează puterea, fiorul? De ce sîntem la fel precum cei de acum jumătate de secol? Nu e nimic nou sub soare? Nu s-a inventat nici o frică nouă, nici o sfîșiere proaspătă care să ne zdrumice în mod exotic, unic, irepetabil?

 

Us (us, us, us, us) and them (them, them, them, them)

And after all we’re only ordinary men

 

Noi. Noi și ei. Furia că ei nu sînt ca noi. Ne urîm. Ne întărîtăm unii cu alții. Us and them. Șo pe ei. Ia-l, Rex! Rupe-l! Dă-i să moară, că nu-i de-al nostru. Dă-i, mama lui de dușman. Dă-i!!

După ce ne trece furia, vine sfîrșeala. Nevoia de rădăcini. Sîntem nostalgici. Hai înapoi acasă. Bagă lemne în foc. Și focul s-aud cum trosnește. La horn să ascult vijelia.

Tînjim după niște vremuri apuse, care nu vor mai veni niciodată. Alergăm cu limba scoasă după bani. Ne e frică de moarte. Ne scăldăm în căldura reconfortantă a religiei. Ne amăgim că sîntem unici. Alergăm după cai verzi pe pereți. Ne e frică de zei, de soartă, de incertitudine, de viitor. Ne tăiem pe vene, încet cu lama – nu, aia e din The Wall.

 

Home, home again.

I like to be here when I can.

When I come home cold and tired

It’s good to warm my bones beside the fire.

Far away across the field

The tolling of the iron bell

Calls the faithful to their knees

To hear the softly spoken magic spells.

 

Angoasa. Sfîșierea pe dinăuntru. Urletul mut. Aoleu, trece viața pe lîngă mine. Aoleu, n-am realizat destul. Nu m-am înstărit. Nu m-am ajuns. Ceilalți fac mai mult, se îmbuibă mai mult, răzbesc mai mult. Repede, to keep up with the Joneses.

Și dă-i și sapă. Și dă-i și străduie-te. Repede, după bani. Aleargă, Forrest, aleargă. Dă în brînci, Gogule, nu te opri. Hamster în cușcă, învîrtind rotița. Iepurele care aleargă prin pajiștea de lucernă, fugind de umbra sa, de frica vulpii, de imanența morții și eșecului.

 

Run, rabbit run.

Dig that hole, forget the sun,

And when at last the work is done

Don’t sit down it’s time to dig another one.

 

Puține sînt versurile pe care am fost în stare să le țin minte pe de rost. Așa îmi este mintea înșurubată. Nu țin minte pe deasupra, țin minte idei. Și totuși. Versurile astea scrise de bestia de Roger Waters îmi sînt arse în creier cu fierul fierbinte. Le îngîn noaptea în somn. Mi-e frică de ele, pentru că sînt adevărate. So you run and you run to catch up with…

 

So you run and you run to catch up with the sun but it’s sinking

Racing around to come up behind you again.

The sun is the same in a relative way but you’re older,

Shorter of breath and one day closer to death.

 

Da, frica de moarte. Singurul lucru care contează cu adevărat. Restul e consecință.

 

And I am not frightened of dying, any time will do, I

don’t mind. Why should I be frightened of dying?

There’s no reason for it, you’ve gotta go sometime.

 

Modernitatea, acest mare tăvălug care ne zdrobește în complexitatea sa de neînțeles. Ne chirchim, ne ascundem într-un colț, încercăm să nu auzim, să nu vedem, să nu ne lăsăm striviți de ea. Să ne păcălim că valul care ne învîrte ne face bine, ne vrea binele.

Păpuși dezarticulate într-un tumult de energie care te învîrte cum e cîrpa învîrtită în mașina de spălat. În fața realității, sîntem niște cîrpe neputincioase, care ne amăgim că însemnăm ceva, că străduința noastră are sens.

 

“I’ve always been mad, I know I’ve been mad, like the

most of us… very hard to explain why you’re mad, even if you’re not mad…”

 

Și pe urmă înnebunim. Fie pe bune, cu acte în regulă, să ne bage stăpînii la balamuc, să ne încuie și să zvîrle cheia. Fie insidios și lent și încet și viclean, pe mutește, bucățică cu bucățică, pas cu pas.

O înnebuneală mediocră, bicisnică, nedemnă de hîrtii doveditoare, ce ne ciugulește din creier neuron cu neuron pînă nu mai rămîne decît un biet schelet de amintiri și de speranțe proaste. Un schelet cristalin și sterp, cum sînt bureții de mare cînd îi lași la soare să se usuce.

 

The lunatic is in my head.

The lunatic is in my head

You raise the blade, you make the change

You re-arrange me ’til I’m sane.

You lock the door

And throw away the key

There’s someone in my head but it’s not me.

 

Și pe urmă răsare luna. Mare, rea, roșie, plină. Stăpîna lumii, mama ei de fiară. Cîți ne mai uităm noaptea pe cer, după ea?

 

All you create

All you destroy

All that you do

All that you say.

All that you eat

And everyone you meet

All that you slight

And everyone you fight.

All that is now

All that is gone

All that’s to come

and everything under the sun is in tune

but the sun is eclipsed by the moon.

 

Și gata.

 

There is no dark side of the moon really. Matter of fact it’s all dark.

Ghinion.