de Mirel Palada, sociolog

 

În 1939, Rusia a intrat în Finlanda. A durat trei luni și jumătate. 105 zile, mai exact. Au murit aproximativ 25 de mii de finlandezi și aproximativ 150 de mii de ruși. Estimările în privința pierderilor sovietice variază sălbatic, de la sursă la sursă. I-a zis Războiul de Iarnă. Sau Primul Război Sovieto-Finlandez.

A fost intens. A fost epic. A fost unul din puținele războaie din perioada aia pe care rușii le-au pierdut. De fapt, nu l-au pierdut, au ales să nu-l continue. Dar în istorie a rămas că finlandezii au cîștigat.

Chiar dacă ei au cerut armistițiu. Chiar dacă au fost lăsați cu ochii în soare de aliați. Chiar dacă au cedat niște teritorii. Nu contează. Istoria îi consemnează drept eroi. Au rezistat în fața uneia dintre cele mai puternice armate ale vremii.

La un an după, nemții au intrat în Rusia. Operațiunea Barbarossa. Finlandezii s-au băgat și ei. I-a zis Războiul de Continuare, sau Al Doilea Război Sovieto-Finlandez. Aflați în ofensivă, finlandezii și-au luat teritoriile cedate în 1940. Nu s-au oprit la graniță. Au intrat în teritoriile sovietice. Au participat la asediul Leningradului. Au fost pe val, atîta timp cît nemții au fost pe val.

Pe urmă nemții n-au mai fost pe val. Roata istoriei s-a întors. Rușii i-au dat cu cracii în sus. Finlandezii s-au retras. Au pierdut războiul. Iar au cedat teritorii. Au plătit pagube de război de le-a ieșit pe nas. Dar n-au fost băgați în tăvălugul de comunizare în care au fost cuprinse toate celelalte țări cucerite de ruși.

Au fost lăsați în pace. Cu o singură condiție. Să nu mai facă. Să rămînă neutri.

De peste 70 de ani, finlandezii s-au ținut de promisiune. Au rămas neutri. Li s-a permis să fie democrați, cît timp rămîn neutri. Și-au învățat lecția, și-au cunoscut lungul geostrategic al nasului și n-au ascultat de cîntecele de sirenă. Deși de multe ori occidentalii i-au îndemnat să-și încalce cuvîntul. Să treacă de partea bună a istoriei. N-au trecut. Cu Rusia în coastă, și-au păstrat neutralitatea.

S-a și inventat un termen în științele politice pentru această situație. Îi zice “finlandizare”.

În 2008, Rusia a intrat în Georgia. Într-un timp foarte scurt, rușii au ajuns cu tancurile pînă la porțile capitalei Georgiei, Tbilisi. A durat cinci zile, de pe 7 pe 12 august. Un fleac. S-au tras cîteva gloanțe. S-au mermelit un pic. O mîrîială. În comparație cu un război adevărat, în comparație cu războiul dintre finlandezi și ruși, nu merită nici măcar o notă de subsol. Just a skirmish, cum ar zice anglo-saxonii.

 

De ce au intrat rușii peste ei? Pentru că Georgia nu voia să rămînă neutră.

Au intrat. Le-au arătat tancurile. S-au retras. Și Georgia, dintr-o dată, și-a schimbat politica.

Și lumea a mers mai departe.

În 2022, adică zilele astea, Rusia a intrat în Ucraina. Într-o zi au ajuns în suburbiile Kievului, capitala Ucrainei. Scurt, repede. Și trosneala continuă. Nu știm dacă va fi doar o mermeleală sau se va transforma într-un război de uzură. În nici un caz însă nu este de dimensiunile Războiului de Iarnă finlandezo-sovietic. E mai multă propagandă decît acțiune în sine. Sînt mai mulți Radu Tudor pe televizor decît soldați pe teren.

De ce a intrat Rusia în Ucraina? Pentru același motiv pentru care a intrat în 2008 în Georgia. Și pentru același motiv pentru care a intrat în 1939 și în 1944 în Finlanda.

Pentru că Georgia, Finlanda și Ucraina sînt țări vecine. Iar Rusia nu dorește ca țările vecine să intre în alianțe ostile intereselor sale. Simplu. Elementar.

 

Din 2008 pînă în 2022 sînt 14 ani. Nu atît de mult la nivel istoric. Ceva mai mult de un deceniu. Tot Putin era și atunci. Tot Putin e și acum. Doar voi ați uitat. Aveți memoria scurtă. Presa vă ajută să uitați repede.

Ce să vezi, nu doar voi ați uitat. Și marii lideri morali ai Occidentului s-au făcut că au uitat. Din 2008 pînă în 2022, ani la rînd, șefii țărilor NATO s-au tot întîlnit cu demonul de Putin, cu dictatorul de Putin, cu nasolul de Putin. Chiar dacă acesta a intrat cu tancurile în Georgia. Ce să vezi, ditamai deontologii au uitat în mod convenabil. Politica de-aia e făcută: să te prefaci că uiți.

Geopolitica nu cunoaște morală. Geopolitica, de mii de ani, nu cunoaște decît interese. Și condiționalități geografice. Nu poți schimba geografia. Nu poți schimba poziția unei țări pe hartă. Nu poți muta Ucraina lîngă Portugalia. Deși mulți și-ar dori asta.

Relațiile internaționale se bazează pe tratate, pe înțelegeri îndeosebi formale și pe garanții de securitate. Ucraina nu a respectat o înțelegere între marile puteri făcută la căderea Uniunii Sovietice. Ne retragem din țările Tratatului de la Varșovia. Dărîmăm Cortina de Fier. Sîntem de acord să se unească cele două Germanii. Gestionăm arsenalele nucleare. Dar discutăm, negociem, stabilim o nouă ordine, o nouă înțelegere. Și ne ținem de ea.

Printre condițiile negociate, s-a agreat inclusiv ca Ucraina să rămînă neutră.

Nu numai că Ucraina n-a respectat această înțelegere. Mai mult. Marile puteri occidentale nu au respectat înțelegerea făcută în 1990. Fix alea care au fost garantori de securitate. La fel cum au încercat cu Finlanda, au băgat bățul prin gard și în Ucraina. Cu Finlanda nu le-a ieșit. Finlanda a rezistat cîntecului de sirenă. Ucraina, însă, a pus botul la momeală.

Nu-i așa că vreți în NATO și în UE? Nu-i așa că ne permiteți să mutăm frontul mai aproape de Rusia? Nu-i așa că veți fi noii noștri kurzi? Nu-i așa că vreți democrație, Coca Cola și pe fiul lui Biden drept consilier de securitate? Promisiuni. Momeli. Încercări de modificare a balanței de putere.

Rusia, zilele astea, intrînd cu tancurile în Kiev, le reamintește marilor puteri occidentale de asta. Ca și în 2008, cu Georgia. Se numește moment al adevărului. Nu poți păcăli tancul. Poți să i te opui. Poți să încerci să dai cu Javelinul sau cu cocktailul Molotov în el. Poți să mori încercînd asta. Poți să impui sancțiuni economice. Poți să scoți Rusia de la Eurovision sau să nu-i lași avioanele să aterizeze pe Heathrow.

Dar nu știu dacă poți să intri cu trupe NATO într-un conflict în care se află Rusia.

Rușii știu asta. Au intrat în Ucraina jucînd șah, nu babaroase. Germanii știu asta. Și ei tot șah joacă, pentru că nu sînt proști. Din gură se arată indignați. Dar gazul rusesc este foarte, foarte, foarte util. Nici italienii nu dau în brînci în a impune sancțiuni economice. Nici Elveția, o țară care știe ce e aia neutralitate și respectarea promisiunilor istorice. Nici Turcia nu se bagă.

Toate țările mari din regiune joacă geostrategic și lasă deontologia corectitudinii politice deoparte. Între cuvinte mari și Realpolitik, toată lumea alege Realpolitik. Adică gaz, bani și geostrategie.

Pragmatismul în relațiile internaționale este norma. Iar americanii, chiar dacă joacă de-a cowboii cu pălării albe, sînt și ei la fel de pragmatici. De-aia au stat de vorbă cu Putin și după 2008, cînd acesta a invadat Georgia timp de o săptămînă. O fi el un nasol de dictator demonic, dar totuși au stat de vorbă cu el. Pentru că e liderul unei puteri mondiale, cu un arsenal nuclear respectabil.

Istoria e plină de asemenea situații. Iar voi, dragii mei recenți, de-abia acum descoperiți istoria.

Țineți minte trei cuvinte. Finlanda. 70 de ani. Neutralitate.

Restul e propagandă.

PS: Știți cine mai e țară vecină cu Rusia? Moldova. Republica Moldova. Republica Independentă Moldova. Republica Foarte Independentă Moldova.

Nota redacției: Cum Strict Secret este dedicat românilor care caută “altceva”, dincolo de zgomotul alb al mașinilor de manipulare, poate nu ar strica să țineți minte trei litere: NCN. E un post de știri și opinie cu totul altfel, pe care îl găsiți în grilele tuturor cabliștilor români, în zona posturilor informative. Nu mai zapați PESTE el, adăstați câteva minute pe zi pe NCN. O să vedeți, o să vă placă si o să vreți să rămâneți tot mai mult acolo.