de Mirel Palada, sociolog

 

Mi-am început dimineața bine. Mi-am luat toți morții la rînd și am stat de vorbă cu ei. În vis, evident. Am stat la taclale. Mămăița mi-a povestit cum e acolo sus, și că le e frică să nu fie trimiși jos. Au și ei problemele lor, nu e chiar așa de simplu nici pe-acolo.

Cu niște vise înainte, mă tot întorceam acasă să dau de mîncare la vacă. Mă lăsase Mami, bunică-mea, fi-sa, cum ar veni, cu vaca în casă și trebuia să am grijă de ea. Și eram mîndru că a avut încredere să mă lase să am grijă de vacă. Dar și un pic speriat. Ce-i dau eu de mîncare? I-o fi foame? De ce e vaca în casă și nu în grajd?

Mă tot întorceam, dar nu ajungeam. Și cu cît mă străduiam, eram din ce în ce mai pe coclauri, mai departe de casă. Am alergat un tren dintr-o gară care nu există, dar care îmi apare des în vis, să mă întorc acasă. Și trenul ducea în altă parte. Și era și aglomerat, o îmbulzeală groaznică. Și eram din ce în ce mai îngrijorat: cum ajung eu acasă? Ce tren să iau? Mai e mult pînă acasă. Îi e foame vacii. Și atunci m-am întrebat: de ce nu iau eu taxiul? Nici nu știu dacă erau taxiuri pe vremea aia, cînd dădeam eu de mîncare la vacă și cînd alergam trenurile și cînd Mami trăia. Auzi tu, taxi la Telega pe vremea aia. Unde te crezi, copile?

Dar asta era cu niște vise înainte. Tot azi-noapte, dar mai devreme. Mămăița, străbunică-mea, mă-sa cum ar veni, că de ele am fost crescut, după ce mi-a spus cum e pe acolo pe sus, pe la ei, mi-a povestit mai apoi cum se spală pe mîini cu vodcă și cum își miroase mîinile și cum ele miros bine. M-am mirat, că știam că vodca nu miroase. Chiar am bănuit-o că trăgea la măsea pe ascuns cînd era în viață, deși nu știu să fi fost cazul. Era tare cucernică și nu cred că ar fi îndrăznit să facă așa ceva.

Mămăița stătea pe o laviță, ca la o masă cîmpenească, printre alte neamuri, copii veri unchi mătuși, și mă privea. Aștepta să mă duc la ea să stau de vorbă cu ea. Parcă mi-a și făcut semn cu mîna, bătînd cu palma pe laviță în dreptul ei: hai, vino aici. Nu mai știu. S-ar putea să-mi aduc aminte greșit. Cert este că se uita la mine și mă aștepta să mă duc la ea. Evident că m-am dus. De-abia așteptam să stau de vorbă cu ea. Era scundă de statură, cum a fost toată viața, picioarele nu-i ajungeau pînă jos la pămînt. Era veselă, cu o față senină, avea poftă de vorbă. Îmbrăcată în negru, îmbrobodită cu basmaua pe cap, așa cum am apucat-o mai toată viața. Se bucura ca un copil că stau de vorbă cu ea și că-mi povestește cum e pe-acolo pe la ei.

Pe urmă mi-am dat seama că visez și că e moartă și am început să plîng și s-o jelesc. Tot în vis, evident. Îmi stătea nodul în gît, de ce nu pot să plîng mai tare, mai cu vorbe, să-i spun că mi-e dor de ea. O auzeam prin vis pe Flo cum cotorogește la bucătărie și m-am gîndit să mă duc la ea. Tot în vis. M-am sculat și m-am dus. În vis, evident. Și în sufragerie era patul. Și pe pat, întins ca și cum de-abia s-ar fi trezit, taică-meu. Mort și el, evident. Tot în vis, evident.

Taică-meu, care era tînăr și frumos și leneș, stătea întins în pat, într-o rînă, în cearșafuri. L-am privit surprins: ce faci, nu te duci la servici? Nu, azi nu mă duc. Nici azi, nici mîine. M-am bucurat cînd am auzit asta, că o să am timp să stau cu el. M-am urcat în pat cu genunchii și l-am pupat pe obraji. Și era tînăr și frumos și leneș, întins în pat. Într-o rînă.

Pe urmă m-am trezit, cu același nod în gît, de ce ați murit, mă, de ce ați murit, de parcă mi-ar fi putut răspunde. M-am ridicat în capul oaselor, la marginea patului, și m-am privit în oglinda șifonierului de lîngă pat. Din oglindă s-a uitat la mine taică-meu. Bătrîn și gras și puhav. M-am uitat la el. S-a uitat la mine. Cu mîinile proptite pe genunchi, la unghi drept, ca niște porți de fotbal, cum făceam noi porțile de fotbal pe vremuri. Am tușit, cu tusea lui taică-meu. S-a auzit într-un fel. Cum se auzea cînd eram mic și cînd tușea taică-meu prin casă. Și m-am dus în bucătărie, unde pe baza unui fructuos debriefing cu Flo, însoțit de lacrimi și șervețele, a rezultat faptul că ne e dor de ei. Și că sînt morți.

Stai așa, să-mi șterg lacrimile, că nu mai văd ecranul la laptop.

Gata, le-am șters.

Le-am șters degeaba. Tot îmi vine să plîng.