de Mirel PALADA, sociolog si expert in comunicare

 

Zilele astea a murit Edward Osborne Wilson. Cunoscut de regulă sub varianta de grafie E. O. Wilson. Unul din cele mai mari nume din biologie. Întemeietorul sociobiologiei. O teorie la confluența dintre biologia evoluționistă, etologie, sociologie și filosofie care a generat mari, imense zbateri, atît academice cît și morale. Zbateri fertile, care au îmbogățit creierele umanității și au sporit corola de minuni a lumii.

Dumnezeu să-l odihnească. Mare minte. Mare om.

Stăteam azi, curățînd cartofi în bucătărie, și mă gîndeam la el. Tocmai citisem un eulogiu scris în onoarea sa. Cum a trăit. Ce a gîndit. Ce a făcut. Ce a împlinit îndeplinit înfăptuit. Cum a schimbat fața lumii cu imensul său geniu creator.

Și curățam la cartofi, și mă împușcă așa, deodată, un gînd. O întrebare de-aia puternică, tare. Ca un meteor care pică peste pajiști. Ca un sîmbure de cireașă care-ți sparge dinții, cînd muști din el fără să știi.

Care sînt eroii mei? Către cine merge recunoștința mea? Fiorul ăla de abandon și de mulțumire și de apreciere năvalnică, iureșul bun pe care-l simți cînd te gîndești la cineva drag, tare drag inimii tale. Persoanele alea care-ți desfac zăgazul reticenței și-ți dezlănțuie enthousiasmos-ul.

Enthousiasmos. Mare concept. Prost înțeles și prost folosit în zilele noastre, un înțeles ofilit, demitizat și bleg. Enthousiasmos-ul nu e bietul entuziasm pe persoană fizică din zilele noastre, tembel și facil: iaca poznă, am văzut un film, vai dragă, sînt entuziasmat de el. Nu, nici vorbă. Înțelesul său vechi, aspru, hieratic vine de la grecii ăia vechi. Și e despre relația noastră cu zeii. Enthousiasmos-ul înseamnă că ești posedat de zei, că-ți depășești condiția de muritor grație acestei concentrări de patimă care arde ca laserul.

Au italienii în anii 70 un film tare drag nației lor. Se numeștei Amici miei. Nu vă traduc ce înseamnă, căci sîntem cu toții italieni pe persoană fizică. Pitite printre multe alte excese narative dionisiace, în acest film de fapt stau la pîndă să ne muște de nas aceleași idei, aceleași emoții pozitive puternice. Enthousiasmos. Recunoștință. Prietenie. Nevoia de apartenență și de sens al vieții. Nevoia de model. Emulația în fața rodniciei creatoare.

Curățînd cartofii, trec și eu prin același proces de strădanie clarificatoare. Care sînt prietenii mei simbolici, dincolo de cei din jurul meu, părinți copii soție rude neamuri prieteni colegi? Către cine se îndreaptă recunoștința mea, cînd zvîrl plasa larg, departe de grupul meu de referință fizic, către grupul cel mare, general și generos de referință simbolică, de dincolo de fidelitatea genetică?

Pe bune. Care sînt eroii mei?

Stau. Curăț cartofi. Mă gîndesc. O primă concluzie. Eroii mei sînt preponderent eroi de idee, nu de acțiune. Nu Napoleon ori Cuza Vodă ori Robin Hood ori Novax Djokovic. Ci Darwin, și Steinbeck, și Nichita. Și Mark Twain și John Huston. Și William Gibson. Și Ion Barbu. Și Iisus și Buddha.

În primul rînd, oameni de știință. Oameni care au rupt vălul de iluzii al lumii și au radiat lumină și pentru alții. Biologi. Matematicieni. Geologi. Sociologi. Istorici. Economiști.

Mai întîi, științele naturii. Darwin și Wallace. Newton și Maxwell. Schrödinger și Heisenberg și Plank. Gauss și Euler și Fermat. Hilbert și Cantor și Laplace. Poincaré și Kolmogorov. Lyell și Wegener, cel cu deriva continentelor. Wilson și Dawkins și Gould.

Toți oameni cărora uneori nu le înțeleg nici 10% din idei – și nu sînt chiar ultimul prost de pe lumea asta, mă pricep cît de cît la negoțul cu idei. Dar și alea 10% îmi sînt de ajuns încît să-mi dea fiori. Toți oameni care au mișcat munții din loc cu creierele lor. Toți oameni care au înfruntat prejudecățile vremii, au mers cu cunoașterea în răspărul stereotipurilor dominante, au avut curaj să creadă în ideile lor rebele și explozive. Și cu ele au răsturnat lumea. În sensul bun al cuvîntului, împlinind-o, umplînd-o în mod generos cu cunoaștere. Verificabilă. Falsificabilă. Cu știință.

Apoi cei din domeniul meu profesional, al științelor sociale. Kuhn și Geertz. Marx și Weber. Wallerstein și Michael Mann – nu regizorul, ci sociologul. Elias și Bourdieu. Berger și Luckmann – mare carte, necesară carte: The Social Construction of Reality. Foucault și Giddens. Să nu-l uit pe Inglehart. Să nu-l uit pe Ritzer. Psihologi istorici economiști științele războiului. Freud și Jung și Rogers. Marcuse și Braudel. Hobsbawm și Ferguson. Diamond și Mackinder. Comme on. E lista într-atît de lungă, încît s-ar transforma în plictisitoare bibliografie de curs. Și-așa v-am împuiat capul cu o grămadă de strălucitori.

Și astfel, încet încet, ne scufundăm în mirabila, inutila, întorlocata lume a creației artistice. Creația secundă, cum ar spune Tolkien – altă lumină la care mă închin în mod necondiționat. Alt fel de strădanie. Alt fel de cunoaștere. Altă emoție. La fel de necesară emoție. Că e carte, că e film, că e sculptură sau pictură sau muzică.

De unde să încep? Cu Bach sau cu Brel sau cu Bowie? Cu Picasso sau cu Steinbeck? Cu William Gibson sau cu Mozart? Cu Ion Barbu sau cu Cellini? Cu Lawrence of Arabia sau cu Caravaggio? Pe care să-l las pe afară și pe care nu? Pe Richard Burton sau pe John Le Carré? Pe Ostap Bender, pe Asimov sau pe Mendelssohn Bartholdy? Pe Raymond Chandler sau The Big Lebowsky? Pe Dostoievski sau pe Hayao Miyazaki? Cît de lungă să fie lista? Să mă opresc la o sută? La o mie? Să zic: după Bach și Brel nu mai încape decît…

Decît cine? Unde-l las pe Mark Twain? De ce nu mai e loc și pentru el? De ce nu am zis nimic de Un veac de singurătate? De ce?

Sînt mulți. Prea mulți. Chatarsisul oferit de Tarkovski, de Borges sau de Pink Floyd, adorația la adresa lui Meryl Streep, recunoștința pe care o simt în fața lui Nichita Stănescu sau a lui Arghezi, acești mari monștri ai limbii române, cum să le îndes în creierele voastre?

E un ocean de recunoștință în care este atît, atît de ușor și atît, ah Doamne atît de bine să te pierzi. Ascultați Dies irae și tremurați. Și pe urmă mai ascultați-l încă o dată. Cum poate să nu doară perfecțiunea? Cum poți să nu tremuri de recunoștință în fața unei asemenea întîlniri cu zeul? Cum de nu te electrocutează fiorul de enthousiasmos?

Și pe urmă îți aduci aminte de zei. Și nu poți să nu fii recunoscător felului în care Iisus a schimbat fața lumii, mîntuind și pe cei care merită, și pe cei care nu merită. Și felului în care Buddha a făcut oamenii mai buni. Mîntuind și pe cei care nu merită, și pe cei care merită. Cei doi mari reformatori ai religiilor mari, cum ar spune Eliade. Cei doi care ne-au învățat că doar iubirea contează pe lumea asta. Și că doar eliberarea de dorință ne scapă de lanțul suferinței.

Tot zei. Tot oameni. Tot oameni mari cît niște zei. Cu prisosință merită recunoștința noastră.

Pe urmă încet-încet, intră în panopticonul eroilor mei și oamenii de acțiune. Îmbinînd cunoașterea cu acțiunea, eroi îmi sînt toți inginerii care au schimbat fața acestei lumi cu priceperea lor meșteșugăresc-matematică. Cei care au făcut calcule și au avut curajul să creadă în calculele lor și, în consecință, aveau îndrăzneala să stea sub podul proiectat de ei, atunci cînd era podul testat, cînd treceau primele transporturi grele peste el. Mare îndrăzneală. Mare pricepere.

Apoi vin alți oameni de acțiune. Cei care au îndrăznit să se sacrifice pentru cei de-o seamă cu ei. Toți soldații care și-au dat viața pe cîmpul de luptă, rezistînd în situații fără de ieșire, luptînd pînă la epuizare, pînă la ultima săgeată, pînă la ultimul glonț, pînă la ultima picătură de sînge și pînă la ultima suflare pentru a le permite celorlalți ai lor să supraviețuiască.

Roland la Roncevaux. Jumătate mit, jumătate legendă. Restul om.

Toți strămoșii noștri de la Mărăști și de la Mărășești și la Oituz și la Cîineni, morți nespovediți neîmpărtășiți fără lumînare. Fără de care noi n-am fi aici unde sîntem azi. Ca aproape noi toți, am și eu străbunici care au murit acolo.

Cei 300 de la Thermopylae, de dinainte și de dincolo de toate stereotipurile care li s-au pus în cîrcă, pe măsură ce secolele au trecut și faima li s-a răspîndit.

Anonimii soldați turci de la Gallipoli, cărora Mustafa Kemal, încă nu devenise Ataturk în mintea poporului său, le-a spus sec, ca un mare voievod de oști, aspru și nemilos și necesar: voi trebuie să rezistați aici, știind că o să muriți cu toții, ca eu să pot aduce întăriri și să facem față invaziei. Și au rezistat, știind că o să moară cu toții. Și au murit cu toții.

Și cei 47 de ronini, niște haiduci de samurai pentru care fidelitatea și onoarea au fost mai presus decît viața.

Puternice exemple. Sîngeroase strădanii. Nu sînt nici soldat, nici curajos. Și totuși, se înfioară carnea pe mine ori de cîte ori îmi aduc aminte de ei. Dumnezeu să-i odihnească.

S-a terminat lista? Am epuizat recunoștința? Mai merită să mai aprind o lumînare și pentru alții în mintea mea, să răspîndesc lumina? Unde se termină cîmpul, oceanul, universul? Cînd sînt cuvintele goale?

Aduceți-vă aminte de cei care v-au ajutat să fiți cei care sînteți. Și lăudați-i cu mare laudă. Fiți generoși, că nu dați de la voi, dați de la zeu. Fiți smeriți în fața măreției lor. Aduceți-le mare laudă și puneți-i acolo unde merită: pe un piedestal de glorie.

Și făceți-le cadou singurul dar care merită pe lumea asta, căci celelalte sînt spălate de vreme și roase de vîntul timpului. Darul recunoștinței. Și al iubirii.

Și al nemuririi prin neuitare.

Am zis.

PS: Mai am un erou care zace în mine, dornic să țîșnească la lumină, să-l bage cineva în seamă, să-i cînte mare cîntare de laudă și de neasemuire. Îl cheamă Ghilgameș. O bestie. Se bate cu leii, dărîmă ziduri de cetate, babardește diverse doamne prin procedee mai mult sau mai puțin onorabile. Și mai ales și mai ales, e prieten cu Enkidu. Nu știți voi de el. A murit, săracu’…

PPS: În mod voit nu am dat nici un exemplu personal, din familia mea, din neamul meu. Ăia sînt ai mei, știuți de mine. Lasă-i acolo, eroii mei de dincolo de cuvinte. Îi iubesc și le sînt recunoscător. Și mă întîlnesc cu ei în vis, chiar dacă unii dintre ei nu mai sînt în viață. Și azi noapte m-am văzut cu ei. Și am plîns prin somn. Și a fost bine.