de Mirel PALADA, sociolog si expert in comunicare

 

Cazul Djokovic nu e primul cînd politica se amestecă în sport. Pe repede înainte, fără să mă chinui prea mult, îmi vin în minte și alte exemple celebre.

Olimpiada din 1936 de la Berlin, bunăoară. Olimpiada organizată de Germania nazistă. Prilej de preamărire a unui stat autoritarian în fața unei populații hipnotic de extaziate. Momentul cînd Leni Riefenstahl a cîntat una din cele mai controversate ode de laudă statului și behemotului și drepturilor colective și trupului arian și violenței simbolice, în curînd pe cale să devină violență fizică.

Dar și momentul cînd Jesse Owens (foto jos) din Statele Unite, na!, că mi-e și frică să-i menționez etnicitatea și culoarea trupului, să nu mă închidă naziștii corectitudinii politice de azi, a îndrăznit să învingă tot, chiar și pe strălucitorii arieni, și să înfrunte behemotul de pe podiumul de premiere.

A îndrăznit, dar a îndrăznit degeaba, Căci nu știți toată povestea. Știți doar partea convenabilă, aia cînd i-a rîs în nas lui Hitler. Ei bine, după ce a devenit mare campion, America i-a cam dat cu flit lui Owens. Rîdem, glumim, ești campion, l-ai babardit pe Hitler, dar vezi că ai totuși o anumită culoare a pielii, bre, campioane, bre.

Drept pentru care la hotel în New York l-au pus să intre pe ușa din spate, cum intrau pe vremea aia slugile de o anumită culoare a pielii, n-aveau voie pe ușa din față. Iar ditamai președintele Americii l-a tratat în mod rasist cu sictir, nedorind să se întîlnească cu el, să nu-i afecteze popularitatea în fața unei populații preponderent rasiste.

Vă place istoria? Ar cam trebui să citiți, să aflați cum istoria devine prezent.

Tot la Olimpiadă, mai încolo, prin 1968, an de maximă hippioțeală, tot niște sportivi de o anumită culoare a pielii, slăvit fie arbitrul nostru de fotbal prost și naiv și provincial care nu știe că simpla rostire a unei culori înseamnă demonizare în public și obligatoria nevoie de autodafé, știți voi, culoarea aia care în spectrul de intensitate luminoasă e la capătul celălalt al culorii albe, o culoare foarte închisă la culoare, cum să vă zic eu să mă înțelegeți, un gri foarte foarte foarte închis, nu pot să-i rostesc numele, n-am voie, ei bine, la Olimpiada din 1968 niște atleți de culoarea pielii gri foarte foarte foarte foarte închis s-au urcat și ei pe podium, fiind atleți pricepuți și învingînd tot ce-au prins în cale. Și după ce s-au trezit pe podium au ridicat cu îndrăzneală pumnul la cer, ca niște bestii, ca niște pantere de o culoare gri foarte foarte foarte închis. Întru numele tefelismului din zilele acelea, sfidînd convențiile și cîștigîndu-și locul în rînduiala controversaților drepți politici.

Vă place istoria? Păcat că n-o citiți.

Tot la Olimpiadă, în 1980, politica a dat din nou buzna peste sport. Drăguții de americani, niște democrați și niște eleganți, ce s-au gîndit ei? Să transforme sportul în măciucă ideologică. Și au făcut o alianță cu alte state și le-au convins să nu participe la Olimpiada din 1980, organizată la Moscova, capitala inamicului ideologic de atunci, Uniunea Sovietică. Sport? Dă-l încolo de sport. Politica e mai importantă decît sportul.

A ieșit mare scandal, mare șucăr. Sportul a avut de suferit rău de tot. Noi, o țară mică, dar fîșneață, am avut în schimb de cîștigat. Numărul mare de medalii pe care le-am cîștigat atunci s-a datorat, dincolo de strădaniile deosebite ale sportivilor noștri, și faptului că o parte însemnată a “lumii libere” (libere pe dracu, era harneala mai pricepută și se găseau blugi) s-a abținut de la Olimpiadă.

Vă place istoria? Beți încet, căci conține politică.

Stați așa, că n-am terminat. Istoria nu se termină niciodată. Imediat după, la Olimpiada din 1984, ținută fix de partea cealaltă a Cortinei de Fier, la ceilalți șefi ideologici, la americani, în Los Angeles, de data asta blocul sovieto-comunist a spus pas, henț. N-a vrut să vină. N-ați venit voi la noi? Atunci să vă ia dracu, nu venim nici noi la voi. Stăm acasă și bem vodcă.

Ce să vezi? Am fost cam singurii din blocul ideologic advers care am îndrăznit să ne ducem la americani, să concurăm pe terenul nasoilor de imperialiști. Iar a fost prost pentru sport. Iar a fost bine pentru noi. Iar am bifat recorduri de medalii, și datorită acestei conjucturi politice. Evident că aveam și sportivi de legendă, nu ca pițifelnicii ăștia pufoși de acum. Dar am avut parte și de o foarte îngustă fantă de oportunitate istorică prin care ne-am strecurat precum nevăistuicile. A fost bine, n-a fost rău. Dar clar a fost rău pentru sport.

Stați, că n-am terminat. Tot așa, din memorie, fără să mă forțez.

Pe vremea aia, anii 80, era un boicot aspru dar sever la adresa Apartheidului sud-african. Parte din această presiune internațională a fost și faptul că echipelor de rugby sud-africane li s-a interzis să joace cu confrații lor din “lumea liberă”. Inclusiv și mai ales la nivel național, vestita echipă de rugby a Africii de Sud, printre cele mai bune din lume, și atunci ca și acum. Vestiții Boks, slăvit fie numele lor de aroganți perfecți, ca ei nu prea mai joacă rugby nimenea.

Și atunci politica a călcat în picioare sportul. Ce să vezi? Ca și zilele astea, cînd Djokovic le-a bătut obrazul naziștilor de australieni, și atunci s-au găsit rebeli care să dea cu flit regulilor, constipaților, funcționarilor, fasciștilor, corectitudinii politice.

Rugbyștii neo-zeelandezi, alți perfecți, alți aroganți, principalii adversari simbolici ai bokcșilor, au făcut o necesară aroganță. N-avem voie să jucăm cu Bokșii, deși pe noi ne mănîncă rău de tot să ne continuăm tradiția de meciuri anuale cu ei? Să vă ia dracu cu politica voastră. Noi tot o facem. Și-au dat jos însemnele oficiale, au călătorit mai așa, mai pe șestache, mai clandestin în Africa de Sud, fără să prea știe federația lor națională. Au înfruntat boicotul și au jucat parte în parte cu sud-africanii.

O echipă națională fără însemnele oficiale ale țării respective. Dar tricourile erau tot negre, căci ei erau tot All Blacks, de fapt. Și de-aia le zice All Blacks, că au tricourile negru du colo colo. Niște bestii, niște primitivi, niște medievali. Deci o echipă neagră la tricou a jucat cu o echipă care nu primea nici un negru în rîndurile sale – na c-am zis-o, am rostit acest cuvînt interzis. Negru negru negru. Vai, ce rușine.

Iar a ieșit scandal. Ăia mici și negri din Noua Zeelandă au fost tăvăliți bine. Lumea, ca de obicei, s-a împărțit în două tabere ireconciliabile, intense la cap și trăiriste pînă peste poate. Unii îi lăudau pe rebeli. Vai ce bine au făcut, a cîștigat sportul, rugby-ul nu trebuie să știe politică. Alții au fost șucăriți pînă la cer. Vai ce rău au făcut, și-au bătut joc de orice principiu al drepturilor omului. Au legitimat prin comportamentul lor iresponsabil un regim criminal, care împarte oamenii în oameni și unii care nu trebuie să fie recunoscuți drept oameni.

Acestei echipe a ajuns să i se spună în istoria rugby-ului The New Zealand Cavaliers. Asta înseamnă și cavaleri, dar și mîrlani, iresponsabili. Căci așa erau cavalerii pe vremuri: cam zănateci de fel.

Vă spuneam eu că trebuie să citiți istorie. Nu ca să puteți împiedica mersul nemerniciilor pe lumea asta. Asta nu se poate, oricît v-ați da voi cu fundul de pămînt. Ci pur și simplu ca să suferiți în cunoștință de cauză, cu zîmbetul trist pe buze. Cine nu știe istorie e condamnat de soartă să o repete. Cine știe, e condamnat de aceeași soartă nasoală să privească neputincios cum hoardele care nu știu istorie repetă istoria.

Ookey. Stați că n-am terminat.

Tot în rugby, tot cu Africa de Sud, imediat după. S-a făcut deja 1995. S-a abolit Apertheidul. Lui Nelson Mandela i s-a dat drumul din pușcărie. Din erou național a devenit și mai erou național, internațional, global, galactic. A ajuns președintele unei țări în marginea războiului civil. Scandal mare, iureș, săbii ascuțite pe ascuns. Cum potolim nebunii?

Prin rugby.

Tot prin rugby, că ăia din Africa de Sud numai asta au în cap, dragii de ei: doar rugby. Doar decît rugby.

Campionatul Mondial de Rugby din 1995 a fost unul din evenimentele cele mai puternic simbolice din istoria noastră contemporană. Un eveniment de legendă, în care politica inevitabil s-a împletit din nou cu sportul. De data asta nu de manieră atît de contestată, precum celelalte de care v-am povestit. De data asta a fost bine. De data asta binili învingi.

La vremea respectivă, premiul pe care Africa de Sud l-a primit din partea comunității internaționale că a ieșit din Apartheid a fost, printre altele, dreptul de a organiza în premieră, după mulți ani de izolare de-aia severă, un eveniment sportiv imens. În cazul de față, Campionatul Mondial de Rugby.

Nu numai că l-au organizat, dar l-au și cîștigat en fanfare. E drept, unele guri răutăcioase spun că cu ajutorul unui mic ajutor laxativ strecurat în mîncarea eternilor lor rivali, All Blacks din Noua Zeelandă. Așa umblă bîrfa.

Să nu fim răi. Bockșii au jucat monumental. Ca să nu mai dea prilej de bîrfă și să nu-i mai critice restul “lumii libere”, și-au băgat în echipă și un negru, de sămînță, aripa Chester Williams, cel de-a ajuns să antreneze și prin România cu ceva ani în urmă. Dar restul albi și afrikaans și urmași de coloniști olandezi la sînge și înalți și blonzi și arieni.

Nu contează culoarea pielii. Contează cît de bine au jucat rugby. Au jucat magistral. Au bătut tot, ajungînd în finală. În finală s-au întîlnit inevitabil cu All Blacks, un monstru de echipă perfectă, avînd printre multe alte nume de legendă și pe prima vedetă marketizată din rugby, pe inegalabilul Jonah Lomu (foto), Dumnezeu să-l odihnească.

Degeaba l-au avut. Gheata de diamant a lui Stransky a pus capac strălucitorilor All Blacks. Bocșii au cîștigat – probabil și cu un mic ajutor diuretic. Căpitanul Francois Pienaar, flanker, numărul șase, a primit cupa din mîinile unui Nelson Mandela în extaz, care purta și el un tricou cu numărul șase.

A fost genial. A fost de vis. A fost ca în basme. A reprezentat culminarea unui efort politic gestionat cu pricepere și perseverență, ranforsat cu un marketing necruțător. Victorie. Tricou. Mandela. Poză. Numărul șase. Un alb și un negru, dușmani de moarte pînă atunci, și-au dat mîna peste curcubeu și au pacificat o țară întreagă. Tribunele în extaz. Globul în extaz.

A fost intens. E una din imaginile cele mai cunoscute, atît din sport, cît și din politică. Au făcut și film după acest eveniment memorabil.

Doamne, ce-mi place rugby-ul. Doamne, ce-mi place să vă povestesc rugby. Doamne, ce-mi place istoria. Doamne, ce-mi place să vă povestesc istorie, știind că n-o să țineți cont nici un strop din învățăturile sale.

Hai, țineți cu Djokovic. Așa, ca mine. Sau fiți împotriva lui Djokovic. Așa, ca alții. Hai, lăsați politica să mînjească sportul, să-l transforme în altceva, în scălîmbăială, în circodrom. Să aibă mînere sportul, să fie folosit pe post de instrument de propagandă.

V-am spus că All Blacks sînt îmbrăcați în negru, această culoare căreia n-avem voie să-i rostim numele? V-am spus că Lomu era genial? V-am spus că a fost genial degeaba, că a transformat Stransky tot ce se putea transforma în finala aia de legendă din 1995?

V-am spus că rugby-ul e cel mai perfect sport de pe lumea asta plină de sporturi mai mult decît perfecte?

Gata, mă opresc. Să lăsăm rugby-ul, să ne întoarcem la tîmpita relație dintre sport și politică.

Nu fiți pufi. Politica e inevitabilă. Politica se bagă în orice. Oriunde e vorba de putere, acolo e de fapt vorba despre politică. Și în sport, și în artă, și în brutării, și în cafea, și în modă, și în felul în care pui scutecul la copil.

Politica e peste tot. Atunci cînd veți învăța această lecție dureroasă, atunci veți îndura cu un pic mai multă înțelepciune, cu un pic mai mult stoicism toate strîmbătățile acestei lumi plină de strîmbătăți, de nedreptăți, de stricăciuni, de tîmpenii de cretinisme și de ticăloșii.

V-am spus cîte eseuri a dat Lomu în meciul cu englezii? V-am spus cum i-a umilit pe englezi, mama lor de imperialiști aroganți? V-am spus că pînă și acel moment genial e încărcat de politică? Mamă, cum i-a pus mîna pe moacă lui Guscott. Mamă, ce ștamf i-a dat lui Dallaglio. Mamă, ce…

Nu v-am spus. Nici nu vă spun. Oricum, vă spun degeaba.

Ghinion.