Ce vrem noi zilele astea? Să fim indignați. De ce? A micuț: ca să fim auziți. Be micuț: ca să ne consolidăm imaginea de sfinți virtuoși în ochii celorlalți. Reputation management, cum ar spune specialistul. The Presentation Of Self In Everyday Life, cum ar spune bestia de sociolog, acest Goffman enervant și insuportabil, pentru că spune adevăruri neconvenabile.
Don’t get me wrong. Lumea dintotdeauna a fost așa. Doar că ne lipsea tehnica. Neexistînd curent electric și toate beneficiile asociate acestuia, sîrme, telegraf, mijloace de comunicare în masă, Internet și social media, sateliți, uplinkuri, televizor și moderatori constipați, făceau și oamenii care ce puteau. După măsură. După putirință.
Par de-un egzamplu, în orice loc de pe lumea asta existau babele care strîngeau țîfnos din buze pe băncuță, la colțul străzii, criticînd aspru orice deviere de la asprele, rigidele norme valorice ale vremii.
Detașamentele și batalioanele de babe din dotarea comunității au funcționat dintotdeauna ca niște eficiente regulatoare de comportament social, pe bază de bîrfă, admonestare, scîrbă, dispreț, oprobriu public și alte agregate valorice avute pe inventar. Chiar și înainte să se inventeze indignarea virtuală din care ne adăpăm cu toții zilele astea.
Faut vous dire, Monsieur
Que chez ces gens-là
On n’cause pas, Monsieur
On n’cause pas
On compte
Oricum, babele erau mici copii pe lîngă ce era biserica. Nu neapărat biserica noastră, de pe aceste meleaguri carpato-danubiano-pontice. Orice biserică, din orice colț al lumii.
Fie ea catolică, protestantă, budistă, mohamedană, hindusă, orice biserică, orice construct ideologic religios conține, pe lîngă siguranța adevărului revelat, și nevoia imperioasă de control social. De impunere a căii drepte, a vieții bune, a felului în care trebuie să ne purtăm, să gîndim, să simțim.
În consecință, ce fac dragele de babe pe băncuță la colțul străzii, pe persoană fizică, într-un efort de constrîngere valorică extensiv, face oricum de mii de ani religia de manieră di granda, intensiv, cu toată priceperea sa instrumentală, tehnologică, instituțională.
Prin fiecare preot care își prăvălește predica asupra enoriașilor săi, de la înălțimea legitimantă a amvonului. Cu fiecare frază dogmatică ce împarte lumea simplu, în cei buni și cei răi, în cei merituoși și în cei păcătoși.
Așa e mersul lucrurilor. Așa e istoria. Așa funcționează ideologia. Îi premiază pe cei buni cu cele veșnice, îi pedepsește pe păcătoși. Tot cu cele veșnice. Element comun? Indignarea. Semnalarea virtuții și beștelirea celor nasoi.
Faut vous dire, Monsieur
Que chez ces gens-là
On n’pense pas, Monsieur
On n’pense pas
On prie
Ce se întîmplă zilele astea în vîrtejul ăsta absolut amețitor în care toată lumea comunică, toți au o voce acolo, o micro-voce care se adună miliardelor celelalte de micro-voci pînă cînd totul devine o cacofonie de nesuportat, este pur și simplu transpunerea acestei nevoi peren umane de a beșteli pe ceilalți într-un context tehnologic nou.
E o laicizare a aceleiași presiuni de conformare. S-a inventat curentul electric. S-a tras sîrmă în fiecare casă, în fiecare cameră. Avem instrumentar la îndemînă. Nu prea mai e nevoie de amvon de-ăla din lemn, cu scara în spirală, căci fiecare a căpătat între timp propriul său amvon de tastatură. Am căpătat mici trompețele pe persoană fizică prin care să ne exprimăm, să ne proiectăm asupra celorlalți propria versiune a realității, a moralei.
Și trompețim.
Palada și Caramitru junior. Goțiu și Marian Ceaușescu. Gîdea și Prelipceanu. Dana Grecu și Dan Barna. Trump și Șoșoacă. Dragnea și Iohannis. Udrea, draga de Udrea, acest reper de moralitate a vremurilor noastre, și Irina Loghin, draga de Irina, cum se rățoia ea la Rasdaq, voia să-l aresteze. Ce vremuri.
Fiecare cum poate. Fiecare cît îl duce capul și suflul trompețicii din dotare.
Miliarde și miliarde de voci indignate care-și proiectează propria virtute și propriul shaming. Virtue signaling. Dujman beșteling. Cu fiecare articol, cu fiecare postare, cu fiecare vorbă, cu fiecare voce care vine să se adauge miriadelor de alte voci, vituperăm cu sfîntă indignare necesară, întru definirea normalității valorice.
E o presiune constantă, o continuă definire și formatare a ceea ce e bine și ceea ce e rău. Și, evident, e o continuă poziționare a noastră de partea celor buni, celor drepți, celor merituoși. Reputation management. Numai noi avem dreptate. Numai noi sîntem sfinți. Numai noi avem dreptul să afirmăm chestii. Numai noi avem dreptul să ne indignăm, să beștelim, să asuprim. Să tăvălim în sos de cuvinte pe toți nasoii acestui Pămînt plin de nasoi.
Ah, ce aglomerație. Ah, ce curat meșteșug de tîmpenie. Cît efort pentru a primi bombonica de bună purtare, pe lumea asta sau pre lumea cealaltă. Pick me, pick me. Read me. Read me. Hear me. Hear me. Hark me. Hark me. Eu știu mai bine. Eu vă spun adevărul. Eu vă arăt calea. Nu-i ascultați pe ceilalți. Niște fameni și niște păcătoși. Doar eu am dreptate.
Faut vous dire, Monsieur
Que chez ces gens-là
On n’vit pas, Monsieur
On n’vit pas
On triche
Între timp, viața merge înainte. Viețile noastre se duc încetul cu încetul. Însă Viața cea Mare, Viața cu M mare, cea socială, nu ține cont de ofilirea noastră. Căci are de unde. Primește marfă proaspătă mereu. E într-o continuă realimentare, cu fiecare om care intră în cîmpul muncii simbolice, cu forțe proaspete, cu voce tînără, curată și inevitabil indignată.
Uite așa, pe bază de continuă vehemență indignată, valorile se schimbă. Tăvălugul se rostogolește, tăvălind tot în cale. Ce era normal acum două sute de ani a devenit de mult timp vetust și medieval și anacronic. Cei care se guvernează după îndreptările de bună purtare ale babelor de pe băncuțele de acum două secole sînt niște bestii de reacționari și de retrograzi. Chiar și ce era acum 20 – 30 de ani a început încetul cu încetul să devină depășit.
Norma de bună purtare se schimbă încontinuu. Mereu luată la ciocan de către miriadele de micro-agresiuni zilnice pe care le prăvălim asupra semenilor noștri. Spunîndu-le cum trebuie să-și trăiască viața, ce e bine, ce e rău. Încotro trebuie să ne îndreptăm.
Deasupra tuturor, nemuritor și rece, Radu Tudor tronează de la înălțimea amvonului său și, evident, are mereu dreptate. E bine să ai pe lumea asta un far călăuzitor, să ne arate încotro e Raiul.
Doamne, ce rău îmi pare că nu știți franceza. Și că nu puteți gusta din enervantele cuvinte ale acestui poet al enervării, marele, gloriosul, atoatederanjantul Jacques Brel.
Pe de altă parte, dacă stau să mă gîndesc ce cîntă nasolul ăsta de belgian, parcă e totuși mai bine că nu știți franceza. Și, oricum, a murit demult. Un păcătos. Un nasol. Mai era și enervant de urît, pe deasupra, cu fața aia a lui de cal rînjind.
Mais il est tard, Monsieur
Il faut que je rentre
Chez moi
