Mă uit la un concert Pink Floyd de la sfîrșitul anilor ‘80. 1988, mai precis. Erau deja niște ani buni de cînd nebunul de Roger Waters se certase urît cu restul trupei, își făcuse bagajele și o luase pe calea unei cariere solo – cît se poate de succes, de altminteri. David Gilmour rămăsese să ducă stindardul Pink Floyd mai departe. În formula fără Waters, ceilalți trei pinkfloidiști au scos repede un album, The Delicate Sound Of Thunder, pe care îl tot promovau în respectiva serie de concerte.

La vremea aceea, la sfîrșitul anilor ‘80, începutul anilor ‘90, plecarea lui Waters și noul sound Pink Floyd păreau pentru tinerii de noi de atunci o cădere în păcat și în mediocritate.

Cum poate să întineze Gilmour nobilele idealuri ale unei trupe atît de perfecte? După seria colosal de perfectă de albume începută cu The Dark Side Of The Moon și continuată neîntrerupt pînă la The Final Cut, cum de poate acum să vină cu un asemenea album atît de fleașcă, cu o asemenea pastișă?

Mai mult de-atît, cum poate să țină concertele astea atît de comerciale, de mecdonaldizate? De ce cîntă el piesele Pink Floyd, și nu Waters? Waters e inima Pink Floyd, el e spiritul și angstul și geniul. Gilmour, leave the kids alone…

Așa gîndeam atunci, în superbia mea de tefelist necruțător și tînăr și naiv. Între timp, lucrurile s-au schimbat, inevitabil.

Gilmour a făcut și carieră solo, a cîntat și Pink Floyd. Treizeci de ani de concerte Pink Floyd. Practic de două ori mai mult decît cît au cîntat cu toții împreună, cînd au creat mitul.

Waters, între timp, a căzut la pace la bani cu ceilalți și a primit înapoi dreptul de a cînta și el piese Pink Floyd. L-am văzut în concert de două ori de atunci. O dată prin 2008 sau 2009 la Berlin, cînd a cîntat cap coadă The Dark Side Of The Moon. Și o dată în 2011 la Łódź, în Polonia, cînd la fel de complet a cîntat The Wall.

De fiecare dată s-a înfiorat pielea pe mine și mi-au dat lacrimile. De fiecare dată adolescentul întîrziat din mine s-a simțit răzbunat: Doamne, chiar sînt cu adevărat la un concert Pink Floyd, cum mi-am dorit dintotdeauna.

Nick Mason cîntă și el Pink Floyd. Am fost luna trecută la concert la el, aici la noi, la Arenele Romane. A fost un concert excelent. A real trip down the memory lane.

Tobarul a cîntat numa și numa chestii Pink Floyd de dinainte de Dark Side, multe din ele compuse de Barrett. Dar și Echoes cap-coadă – remarcabil act artistic. Nu vreți să știți cum sună Echoes în concert, chiar dacă nu e croșetat de Gilmour. Sau Careful With That Axe, Eugene…

Între timp, Wright a murit, Dumnezeu să-l odihnească. Între timp, Waters și Gilmour au îmbătrînit, s-au mai potolit un pic, au lăsat ura la o parte, s-au semi-împăcat și chiar au și cîntat ocazional împreună. Chiar dacă Waters a rămas aproape la fel de intens, inclusiv pe partea de implicare civică în tot soiul de cauze tefeliste. Un tefeleu perpetuu, dragul de el.

Între timp, am îmbătrînit cu toții, iar anii ‘80, ‘90 au devenit în imaginarul colectiv la fel de îndepărtați ca și anii ‘70, cînd Pink Floyd era la apogeul puterii creative, iar noi doar decît niște bieți copii de țîță, nu cvasi-boșorogii de acum.

Acum mă uit din nou la aceste concerte cu ochii semiperfuzistului de 50 de ani și mi se par de o calitate imposibil de atins în zilele noastre. Cîtă pricepere. Ce muzică puternică. Ce spectacol. Din capitolul They Don’t Make Them Like That Anymore. Ascult, privesc și mă trec fiori. Doamne, cum puteau cînta monștrii ăștia…

Ce s-a schimbat? Unde s-au modificat standardele noastre? Cînd s-au transformat anii ‘90 din prezent mediocru în ani clasici, stindard de calitate? Cînd am îmbătrînit? Cînd s-a schimbat lumea sub ochii noștri, pe nevăzutelea, pe nesimțitelea?

Cînd a căzut realitatea într-o baltă de mediocritate fleașcă, leșinată, enervant de bicisnică? De ce nu mai are gust nimic? Mother do you think they’ll drop the bomb? Mother do you think they’ll try to break my balls? Mother should I build a wall? Mother should I trust the government?

Toate trec. Toate se duc. Toate devin fleașcă și amare și bicisnice. De cînd lumea și pămîntul, de la primul Homo habilis care a avut prima sclipire de conștiință, lumea e într-o continuă cădere în mediocritate, într-o continuă spirală de prăbușire, precum planetele se prăbușesc în spirală neîntreruptă în jurul Soarelui, tîrîte de gravitația acestuia în călătoria sa prin Galaxie. Și nici măcar nu e prăbușire, căci în Univers nu există sus sau jos, decît doar masă și gravitație și atracție și continuă, inepuizabilă mecanică celestă.

Toate se prăbușesc în jurul nostru, în mintea noastră, în tristețea noastră de cvasiperfuziști și de semiboșorogi, dintr-un motiv cît se poate de banal. Pentru că toate se schimbă și, încet-încet, pas cu pas, nu mai sînt pe gustul nostru.

Nu e nici catastrofă, nici prăbușire. E doar o continuă, obositoare schimbare. Noi rămînem cu mintea pe loc, iar celelalte în jurul nostru se schimbă. Nici în bine, nici în rău. Pur și simplu se schimbă. Și nu mai sînt pe gustul nostru. Iarba nu ne mai place. Gura nu ne mai tace.

Și obosim să tot încercăm să ne dăm după alții, în loc să se dea ei după noi, cum s-ar cuveni, pentru că noi sîntem bătrîni și prestigioși și înțelepți, nu ca mucoșii ăștia recenți de acum. Mama lor de mucoși.

Les bourgeois c’est comme les cochons, plus ça devient vieux plus ça devient bête, les bourgeois c’est comme les cochons, plus ça devient vieux plus ça devient c…

Și obosim. Și nu mai vrem să mai pedalăm în apa mîloasă, plină de crocodili a momentului prezent. Era mai bine înainte. Era mai foarte altfel. Ah, ce foarte perfect era atunci și ce groaznic de nașpa de nasol este acum. Și ne agățăm cu mintea de sclipitoarele vremuri cînd eram tineri și totul în jurul nostru urla a prospețime. Cînd lucrurile erau atît de noi, încît, încît…

El mundo era tan reciente, que muchas cosas carecían de nombre, y para mencionarlas había que señalarlas con el dedo.

Hai, calmați-vă, perfuziștii mei dragi. Tovarășii mei de leat. Se întîmplă doar un fleac. Doar se schimbă lumea în jurul nostru, iar noi nu mai putem sau nu mai vrem să ținem ritmul cu schimbarea. Nimic deosebit. Doar o simplă catastrofă personală. Mare lucru. Un fleac, tocmai ne-a ciuruit. Fiecare generație la rîndul ei a trecut prin asta, de la primul Homo habilis și de la Nabucodonosor și de la Socrate și de la Marilyn Monroe încoace. Și toți s-au străduit să oprească lumea în loc. Și nici unul n-a reușit. Și toți au murit.

Și lumea a mers mai departe.

And you run and you run to catch up with the sun, but it’s sinking, racing around to come up behind you again, the sun is the same in the relative way, but you’re older, shorter of breath and one day closer to death.

Rețineți, da? One day closer to death.

Ghinion.

 

* * *

Pentru cei care vor să vază concertul cu pricina și să se urce pe pereți de nostalgie, uite aici