de Mirel Palada, sociolog
Înainte de incidentul cu Goțiu, binecuvîntate fie-i pletele sale soioase, am predat vreo opt ani la SNSPA drept cadru asociat, la unul din masterele lor. Un curs de Sociologie Politică.
A fost o experiență deosebită. Și în bine. Și în rău. Am avut parte de studenți excelenți. Am avut parte și de a large share of loaze. Am avut privilegiul de a propune unui număr de generații de intelectuali o viziune teoretică asupra realității sociale pe care eu o consider pertinentă. Am văzut cu ochii mei erodarea lentă, inexorabilă a sistemului de educație românesc: de la un an la altul studenți din ce în ce mai mediocri. Au fost de toate.
Dar nu asta voiam să vă povestesc.
Fiind SNSPA, studenții se așteptau ca la un curs de Sociologie Politică să le povestesc despre…
Despre…
Despre ce credeți voi că își închipuiau studenții la început de curs că o să le vorbesc? Despre ce poți povesti la SNSPA, Școala Națională de Studii Politice și Administrative, cu accent pe cuvîntul Politice? Venind din gura unuia care e bine etichetat ca fiind de-acolo, din domeniul politic? Într-un curs denumit Sociologie Politică, din nou cu accent pe Politică?
Exact. Bingo. Ați ghicit corect. Ce surpriză. Despre politică.
La începutul cursului, le simțeam vibrația. Aha. Sociologie Politică. Aha. Palada. Aha. SNSPA. Aha. Deci Politică. Cu P mare. Chestii de-alea, cum le zice, instituții și să vezi cum funcționează sistemul politic în România, în comparație cu… Boooring.
Și pe urmă venea surpriza. În loc să le povestesc despre Partide și despre Parlament și despre Comisii și Comitete și Comițuri, îi scufundam în cu totul altceva. În cu totul alt fel de teorie.
Îi luam de la zero, de la nevoi. Le propuneam o ecologie a gestionării resurselor. Ecologie în sensul biologic, sistemic, nu în sensul ideologic, de tip Sfînta Greta Trotineta. Pe urmă îi băgam pînă peste cap în istorie, înainte să sosim în prezent. Îi scufundam într-o arheologie a puterii. A puterii sociale, în sensul larg al cuvîntului, nu a puterii politice.
Cu acest prilej, vedeam mai întîi cît de mult au înțeles ceva din școala generală – fizică, biologie, geografie, istorie. (Hint: nu prea mare lucru; cei mai mulți erau complet varză la chestii elementare).
Și după aia, după ce înțelegeam cu cine am de-a face – și ei la fel, cu cine au de-a face, ce fel de curs le propun, dă-i și sapă. Dă-i și scoate-i din stereotipuri.
Printre altele, le povesteam despre rolul important pe care războiul îl joacă în societate, în negocierea puterii, în structurarea socială. Prezentarea era bine fundamentată teoretic și copios ilustrată istoric. Exact ce făcuse deja Michael Mann (sociologul, nu regizorul de film), cel de la care preluasem ideea: sistemul IEMP. Ideology Economics Military Politics. Vă povestesc altădată, ar trebui să vă țin un curs ca să vă explic.
Și așa ajungem la subiectul poveștii noastre. Printre altele, le povesteam despre război, despre autonomia sa ontologică în societate. Cum componenta militară nu poate fi nici explicată prin alte dimensiuni sociale, nici nu poate fi ignorată în orice efort explicativ cît de cît decent.
Și studenții mei se uitau la mine cu ochi largi, senini, de căprioară hipnotizată de faruri. Ce vrea ăsta de la noi? Ce ne freacă la cap cu războiul? De ce nu ne lasă în pace într-ale noastre? Să ne spună, dom’le, chestii de-alea predictibile, de bun simț, Politică cu P mare, Comisii și Comiteturi și Comiții, tot cu C mare.
Pentru unii, deși voiau să se specializeze într-ale politicii, a fost foarte greu. Nu reușeau să priceapă de ce trebuie să studieze războiul, să îi preocupe un asemenea subiect. Să înțeleagă războiul dacă vor să înțeleagă societatea și interacțiunea socială pentru putere – deci politica. Pe unii i-am convins. Alții s-au uitat la mine cu ochi străini și goi pînă la sfîrșitul cursului.
De ce vă povestesc toate astea? Pentru că ce am trăit eu în mic cu cele opt generații de studenți de la SNSPA trăim acum în mare cu toată societatea, îndeosebi cu generațiile recente, de cînd a izbucnit războiul în Ucraina.
Nu putem pur și simplu să pricepem. Avem creierele formatate într-un asemenea fel încît ne holbăm cu ochi străini și goi la farurile realității care vine peste noi.
De șaptezeci de ani încoace, cu mici excepții (cum ar fi bunăoară războiul din Iugoslavia), partea noastră de lume, Europa, a cunoscut o îndelungată perioadă de pace și de bunăstare. În istorie, șaptezeci de ani de pace reprezintă o excepție. O excepție binecuvîntată, într-adevăr. Dar tot o excepție. O mare excepție. O perioadă neașteptat de lungă de timp.
Cu cît trăiești mai mult într-un asemenea climat, cu atît te înveți cu binele. Și ajungi încetul cu încetul, pas cu pas să dai la o parte, să subestimezi și în cele din urmă chiar să ignori importanța războiului în societate. Out of sight, out of mind.
Generațiile cu experiență directă de război au îmbătrînit și au murit – bunicii noștri, cum ar veni. Lumea a rămas populată prin părțile astea doar de oameni născuți, crescuți, trăiți la timp de pace. Și uite așa am ajuns să fim ca peștele în apă. Să vorbim în proză fără să știm.
Pacea? Ceva de la sine înțeles. Războiul? Fugi, dom’le, de-aci. N-auzi că e pace? Ce e aia război? Ceva despre care nu avem experiență directă. Doar prin cărți. Doar pe la plictisitoarele ore de istorie. Ceva-ceva pe la trăirismele fantasmatice de la Hollywood, unde războiul e de operetă. Spectaculos, nu durează mult, maxim două ore, binili învingi și eroul pupă și chiar și babardește eroina la sfîrșit. Ăsta nu e război, ăsta este basm.
Evident că au fost probleme în acești șaptezeci de ani de pace. Evident că lumea n-a ajuns să trăiască direct în Rai. Sărăcie, inegalitate, nedreptate, manipulare, suferință, boală, nefericire, neputință. Au fost de toate în aceste trei sferturi de secol. Dar au fost probleme specifice unei perioade de pace și de bunăstare. N-am avut oameni sfîșiați de bombe. N-am avut orașe distruse. N-am avut copii morți. N-am avut oameni înghesuiți în biserici, încuiat ușa și dat foc la biserică. N-am avut suferință de-aia atroce.
Și uite așa am uitat de război. Trei generații pentru care războiul e ceva teoretic, îndepărtat, vag. Doar că el n-a uitat de noi. A fost mereu aici, în colțul ochiului, în marginea existenței noastre. Și acum uite că scoate capul din nou.
Iar noi, precum studenții mei de la SNSPA, ne uităm la el cu ochi limpezi, de căprioară speriată de faruri, și sîntem total nepregătiți în fața realității. Și material, și simbolic. Și prezentăm o serie întreagă de simptome de copii naivi la adresa sa.
Doar ce ne mai aducem aminte de prin filmele de la Hollywood, Rambo și Mel Gibson și Star Wars. Pac pac, bum bum, fiiuuuuu!!! Cazi, ești mort! Unde e prințesa? Dă prințesa-ncoace să o pup. Căci oricum istoria nu ne-a plăcut niciodată, am învățat-o la școală doar ca s-o uităm, să ne intre pe o ureche să ne iasă pe cealaltă.
Fiind total virgini la această idee, reacționăm precum virginii. Ah, ce doare. Ah, cum se poate întîmpla așa ceva? Stăm ca blegii, ne holbăm în faruri și prezentăm indignări pufoase, de oameni cu gleznuțele la vedere.
Vai, cum e posibil o asemenea grozăvie? Vai, așa ceva nu se poate. Vai, cît de mult durează. Eu știam că un război durează două ore, hai maxim trei ore, dacă e filmul în două serii. Vai, de ce binili nu învingi? Vai, de ce sînt oamenii răi și omoară alți oameni? De ce atîta suferință? Nu se pot și ei înțelege, așa cum fac ăștia la Comisia Europeană? De ce dau cu bombe? De ce e nevoie de tancuri? Pe bune, dolarii nu învinge tancurili?
La aceste întrebări vom răspunde în lunile viitoare. Ca la curs. Ca niște studenți reticenți. Va fi o calificare la locul de școală – sper să nu fie și la locul de muncă. Vom învăța din nou istorie pe repede înainte. Vom redescoperi istoria, și virtuțile sale explicative, și blestemățiile sale imorale.
Precum studenții mei cu ani în urmă, vom trece prin toate cele cinci stadii de suferință cognitivă: negare, furie, negociere, depresie, acceptare. Nu, așa ceva nu e posibil. Ah, ce draci am că așa ceva e posibil. Doamna pom, vă rog eu, putem să negociem ca așa ceva să nu fie posibil? Ay caramba, simt că mor, simt că mă scurg: așa ceva e posibil. Okey, așa ceva e posibil, hai să vedem ce putem face.
Șaptezeci de ani de pace. Doamne ajută, probabil și mai mulți, în cazul în care NATO își ține cursul de acum și nu se bagă în mod formal cu trupe în Ucraina. Doar noi, acești mari naivi care credeam că istoria a luat sfîrșit (Fukuyama) și că gata, războiul a ieșit din instrumentarul realității sociale, avem parte de o reconversie ideologică pe iute, pe repede înainte, din fuga calului.
Beți încet. Conține dezamăgire. În sensul ad literam al acestui cuvînt. Dez + amăgire. Adică risipirea amăgirii. Nope. Nu. Nyet. Nicht. Încă nu s-a scos războiul din dicționar. Încă mai e pe stoc.
Încă mai mor oameni de gloanțe.
Ghinion.
Nota redacției: Cum Strict Secret este dedicat românilor care caută „altceva”, dincolo de zgomotul alb al mașinilor de manipulare, poate nu ar strica să țineți minte trei litere: NCN. E un post de știri și opinie cu totul altfel, pe care îl găsiți în grilele tuturor cabliștilor români, în zona posturilor informative. Nu mai zapați PESTE el, adăstați câteva minute pe zi pe NCN. O să vedeți, o să vă placă si o să vreți să rămâneți tot mai mult acolo.
Excelent articolul.
Problema e că generațiile noastre (occidentalizate) am fost educate, în spirit de fătălău.
Și rușii nu au fost educați în spirit de fătălău? Că nu prea vad altceva… Toți am fost/suntem/vom fi educați în spirit din ce in ce mai soft, chiar dacă unii dintre noi (f. puțini) regretă Sparta.
Este relativ usor sa constatam efectul, dar cu mult mai greu sa vedem cauzele:
1-Bunastarea nu a venit niciodata de pe lume, de pe Luna; a creat o marea masa pentru cei putini ; pentru ca in lacomia sa milenara, omul care a vanat bunastare materiala, s a comportat precum cel dependent de adictii, acumularea si banii cat mai multi au devenit singurul d zeu caruia i se inchina; astfel razboaie au ,,evoluat” de la scara micro, la scara planetara;
Dar ce il impinge pe om la atrocitati atat de mari ,la conflagratii planetare !?
Pierderea sinelui sau, faraindoiala; dar cum se pierde omul pe sine !?
Mintea egotica, care asemenea unei jupane iti intra in ,,in imparatia lui D-zeu, si asemenea pirului cuprinde totul;
Cum ajunge mintea egotica sa fie atat de cucernica !?
Asemenea oricarei tehnologii si mintea umana/ cel mai complex organ, poate construi sau distruge, crea bunastare sau sclavie/ dependenta,iad, pentru ca dependenta poate fi si pentru placere si pentru sufernta.
Stresul indus de catre societate este un astfel de exemplu; odata in hora lui, este ca si cand te ai invarti ca oaia in saivan;
Totul incepe cu prima perioada a noului nascut ; Ca sa faca dintr un scla-doi, papusarii lumii, in mod planificat au inoculat femeii ,,torta libertatii “ de a fuma, consuma precum barbatul ; rezultatul : dublarea pietei de consum, imbogatrea celor putini, prin anestezierea constiintei; inclusiv cu fluor in apa, pasta dedinti, mai nou in sarea cea de toate meselec; pentru ca drumul spre iad este pavat cu intentii, nu i asa !? Crestere economica , prin listatea samantei din om ,la bursa sufletelor!
Societatea a vitregit astfel in mod premeditat viitorul/ copiii, de programarea neurologica de atasament, programare specifica tuturor speciilor,care confera larvei,puiului de orice fel, siguranta , respectiv lipsa stresului, si il ajuta sa se dezvolte; in lipsa sigurantei, si acest lucru presupune timp, interactiune permanenta, noul locatar al pamantului , sufera traume, setari emotionale care l urmaresc / saboteaza permanent din subconstient ; cu cat acestea sunt mai mari aceste traume emotionale, preluate inclusiv de la parintii foarte stresati, cu atat adictiile, dezechilibrul omului devine mai pregnant; locatarii caselor de copiii confirma cu prisosinta acest aspect; cum rolul prmordial al creierului este exact cel de protectie , acesta se adapteaza, si devine tot mai activ; dezvoltarea emotionala sufera un blocaj, iar creierul tot mai reactiv; toate aceste programe ajung astfel sa ne conduca din subconstient, la cel mai mic factor de stres declansator
Se poate poate spune astfel ca, cei care ne conduc sunt niste oameni in suferinta, niste debedei dezechilibrati, chiar bolnavi psihici ; traiesc in frica de a nu pierde ceea ce au acumulat; dezechilibrul lor vine din ,,educati” cu care sunt pregatiti sa priveasca planeta ca pe propia lor stana, dezechilibrul maselor vine din stresul indus, din manipulare, din lipsuri ; desi si au construit imperii, pe seama distrugerii a miliarde de familii, familiile in care sunt acum doi sclavi, lupta pentru supravietuire ca atunci cand doar barbatul muncea; si asta in conditiile in care productivitatea munci a crescut de sute de ori
DAR VORBIM DE DEMOCRATIE, DE DREPTURILE OMULUI,DE O NOUA LUME,MAI BUNA, PE CARE O VOR A CONSTRUI ACEIASI DEZAXATI CARE AU DUS O IN ACEST MARASM SOCIAL,ECONOMIC,MORAL !?
UN OSPICIU NUMIT PLANETA DEZAXATILOR !