Am auzit cum o vecină își cheamă altă vecină la o cafă, cum se zice în Banat. Nu la vreo terasă, nu la cafenea, ci la ea în bucătărie, ca pe vremuri. La o poveste, la o bârfă, la o recapitulare a istoriei lumii în miniatură. Stau într-un balcon deschis la parter pe strada Boemiei, pe două scaune fără spătar în fața unei măsuțe improvizate. Panorama din fața lor nu e compusă din fântâni arteziene, catedrale gotice, maluri însorite sau piețe cu decorațiuni art nouveau, ci dintr-un spațiu verde neîngrijit în mijlocul căruia tronează un nuc solitar. Acolo se adună stăpânii de câini cu lesele, zgărzile și mingile dezumflate din dotare. Decorul e însă mai puțin important. Femeile derulează cu elan amintiri, desprinse parcă de pe niște casete audio vechi, ținute mult timp într-un colț întunecat de debara.

Prin fața balconului trece un bărbat rotofei în haine destul de ponosite purtând pe cap o căciulă în culorile naționalei Islandei. Îmi vine instantaneu în minte delirul comentatorului Guðmundur Benediktsson după golul de 2:1 contra Angliei din 2016, atunci când toți clienții unui birt din Lahovary, pe un covor de cioburi, îi susțineau din toți rărunchii pe vikingii în tricouri albastre. Bărbatul salută și le întreabă de sănătate pe cele două doamne. Una dintre ele îl invită și pe el la o cafă. Spune că nu intră, dar să-i toarne totuși într-o ceașcă, o va bea la botul calului, din stradă. Se sprijină cu cotul de balustradă, își aprinde o țigară și ia cu mâna tremurândă o gură de lichid negru din ceșcuța de cobalt cu ornamente. Conform fiziognomiei, o artă straveche, posibil cu origini chinezești, care analizează caracteristicile chipului unui om și face corelații despre caracter și personalitate, aș putea bănui că rotofeiului îi place și alcoolul, găsirea unui zăcământ fiind probabil adevăratul scop al plimbării lui matinale.

Undeva, mult prea departe sau mult prea aproape, se derulează un război. E un subiect inevitabil în orice discuție. Bărbatul își ia o morgă de filozof de cartier și le explică femeilor că războiul n-a încetat nici o clipă de când e lumea și pământul. Are dreptate, e felul nostru de a fi. În timp ce unii se mulțumesc cu puțin, alții vor totul. Are vreun brutar din Kiev ceva de împărțit cu un tinichigiu din Moscova? Sau un vatman din Harkov cu un veterinar din Samara? se întreabă el, după care răspunde – evident că nu. La fel cum nici un camionagiu din Los Angeles n-are nici o problemă cu un ajutor de bucătar din Beijing, cu un docher din Venezuela sau cu un crescător de cămile din Siria. Problemele apar la oamenii care fac istoria fără compas și compasiune, capabili oricând să calce peste țări și cadavre. Care fac diluri în culise, folosesc fraze întortocheate și lasă impresia că viața pe pământ s-ar opri în lipsa lor. Și ăștia există în fiecare tabără, concluzionează bărbatul.

Teoria relativității spune că timpul și distanțele unui eveniment măsurate de doi observatori au, în general, valori diferite, dar se supun totdeauna acelorași legi fizice. Războiul este legea fizică, imperturbabila constantă care ne urmărește prin această vale a plângerii în care trăim de mii de ani, condamnați să comitem aceleași erori și păcate la nesfârșit.

Mă așez pe o bancă goală în parcul plin de copii. Strada Boemia nu prea are nimic boem în înfățișare și spirit. E un șir de garaje și hrușciovke dotate cu două ieșiri/intrări. Aceasta e o chestie bună, să nu ocolești toată clădirea dacă ai treabă în spatele blocului. Mirosul de cafea al dimineții de mai mă transpune într-o dimensiune a liniștii și bunătății. Dacă ar fi lăsați în pace, oamenii s-ar comporta normal. Sau poate că nu, cine știe ce demoni zac în străfundurile sufletelor noastre. Pesemne că liderii politicii sunt doar proiecția răului și putregaiului din noi. Am putea juca, oare, pe cartea solidarității în locul concurenței? Kropotkin ne avertiza în urmă cu mai bine de-un secol că legea este un amestec iscusit de uzanţe care sunt benefice pentru societate şi care ar putea fi urmate chiar dacă nici o lege nu ar fi existat. Altele există doar în avantajul unei minorităţi conducătoare și rămân dăunătoare pentru masele de oameni şi, ca atare, pot fi impuse numai prin teroare. În schimb, oamenii de dreapta spun că utopiile egalitariste sunt cele mai periculoase arme, iar norodul trebuie să asculte de cei care știu ce fac.

Strada Boemiei nu se mai numește, de fapt, așa. În prezent e strada Remus Răduleț, un inginer care a predat cursuri de electromagnetism și teoria relativității după ce i-a cunoscut personal pe Einstein, Max Planck, Schrödinger și Wolfgang Pauli. Nu vreau să fac pe deșteptul, dar am ascultat cu puțin timp în urmă clipul Misterul fizicii cuantice în care se vehiculau aceste nume. Inițial am crezut că autorul Cătălin Moise e fizician, după care am văzut că a jucat și în câteva scurtmetraje, printre care și unul denumit Împușcând căcatul, din 2011.

În timp ce caut filmul pe youtube, îl văd pe bărbatul cu șapca în culorile Islandei și veleități de Sun Tzu ieșind din magazin cu o sticlă de băutură în buzunar. În scurtmetrajul cu Cătălin Moise  doi bucureșteni tineri o ard în fața unei non-stop de cartier până ce apare un băiat din Baia Mare care caută strada Speranței. Și pentru că nimic nu e întâmplător, văd că una din străduțele cu care se intersectează Remus Răduleț, fostă Boemiei, se numește… Aleea Speranței. Islandezul rotofei ia o gură sănătoasă de coniac și pleacă într-o direcție necunoscută fredonând șlagărul Trecea fanfara militară. Poate că lumea ar deveni un loc mai liniștit dacă pe dolar ar scrie In Švejk we trust.