Vama Veche trăieşte. Vama foarte Veche a murit

“Fatăăăăăă, hai fată laVamă în weekend… Mergem cu Gigi, cu decapotabila. Vor muri tutele alea când ne vor vedea…” „Dragă, dar mai bine mergem la Mamaia… Prindem noi ceva cool pe-acolo. Dreacu, n-ai văzut ce maşini sunt la Rex în faţă?” “Fată, să fii fefefefe atentă la mine. Mergem la Mamaia, ne cazăm acolo şi dăm o fugă până în Vamă măcar două zile… O ardem pe-acolo, vedem care-i mersul”. “Biiiiine tu, dar neapărat să mergem şi în club la Mamaia, că mi-am luat fustiţă pentru investitori şi trebuie s-o defilez.” “Bine, fă, corporatista dreacu’…”

Este un dialog imaginat, dar cu siguranţă, întâmplat de nenumărate ori. În ultimii ani am văzut la televizor ce se întâmplă în Vamă şi în 2 Mai – costume de baie cu sclipici, papuci Nike, căţei cu lesă scumpă şi gherţoi cu lanţ gros. N-am mai trecut pe-acolo decât în drum spre Bulgaria. Şi m-am oprit o singură dată, să mănânc un zargan – nu, nu fazan. Zargan am spus!
Acum vreo 10 ani, nea Fane Ciocârlan, ţăran dintr-o bucată din 2 Mai, la care mă cazam când veneam la mare, m-a dus să-i văd talianul din Vama Veche. Cum, ce-i ăla un talian? Simplu… Simplu de tot… Se cumpără de unde trebuie şină de cale ferată, se întinde pe fundul mării cu ajutorul scafandrilor (ştiu ei de unde vin cu echipament şi oxigen), cam la 500 de metri de ţărm, se prind de şină trunchiuri de salcâm, iar în jurul salcâmilor se întinde plasa cu ochiuri potrivite. Se formează un fel de apartament cu uşa larg deschisă, iar bancurile de peşti care intră rămân prinse în talianul care se strânge, încet – încet.

99 la sută dintre turiştii care merg în Vama Veche habar nu au de ce din mare răsar cam 10 trunchiuri de copac, pe care cel mai adesea poposesc cormoranii şi pelicanii. Aţi crede că e inginerie mare construirea unui talian. Da, este! Talianul din Vamă l-a construit nea Volodea de la Jurilovca, pescar care acum 10 ani avea cam 80 de primăveri, înmiresmate zilnic de o sticlă de vodcă şi borş de peşte. Şi mult mujdei! Plus mahoarcă… Nea Volodea avea 4 clase şi 70 de ani de pescuit. Nu există român să nu fi mâncat peşte prins de bătrânul Volodea la întreprinderea piscicolă de la Jurilovca, fie-i apa uşoară! Piscicolei, că Volodea, la cum îl ştiu, cred că încă mai este spaima mării.
Drumul dintre 2 Mai şi Vamă l-am făcut cu un ARO dezmembrat, plin de plase de pescuit. Când am coborât, nea Fane mi-a dat o sticlă de vodcă: “Le spui că e de la tine, că oricât de patron aş fi eu, dacă nu vor lipovenii, nu te urcă în barcă.” Pe mal, barca era pregătită iar lipovenii, culmea, treji! Şi din somn şi din beţie. Au sclipit când le-am dat sticla şi au şuşotit: “samagon…” Patru lipoveni, cei mai tineri, au împins barca în mare, în timp ce ceilalţi patru ţineau vâslele ridicate. Padiom, a comandat nea Volodea. Soarele tocmai termina baia nocturnă şi primele raze străpungeau norii, era frig şi vântul încerca să îţi taie capul. Stropi mari de apă, aruncaţi de vâsle, îmi udau faţa. “Asta-i ciorba noastră de potroace”, îmi spune zâmbind Mişa, lipoveanul cel blond, cu ochi cenuşii.

Ajungem lângă talian şi Mişa întinde vâsla spre cormoranul care stă în vârful unui par. “Uite, nemernicul ăsta a ras pe puţin 10 kilograme de peşte din plase. Nici nu mai poate să zboare de cât de greu e…” Împinge uşor cormoranul cu vâsla şi ciocata cade cu zgomot în valuri. Se ridică cu greu şi urcă tot în vârful parului, dând din aripile-i uriaşe. Lipovenii râd iar eu mă gândesc la camera de filmat lăsată acasă la nea Fane. Ce Animal Planet…

Se scot încet plasele… Cam o tonă de peşte se zvârcoleşte printre picioarele noastre. Toate naţiile de peşte… Bibani de mare, guvizi, calcani buboşi, vreo două – trei pisici de mare care sunt aruncate imediat peste bord şi zargani… Mulţi zargani. Am avut impresia că sunt şerpi. Sute de şerpi cu guri de crocodili… Lipovenii păreau că nu se uită la ce au prins. Ochii şi mâinile lor căutau ceva în mulţimea aceea – căluţii de mare. Îi prindeau şi îi puneau încet pe câte un val, îngrijoraţi că s-ar putea sparge. Am prins şi eu unul şi m-a strâns uşor de deget, cu platoşa lui firavă. Alioşa, namila Alioşa, săruta fiecare căluţ înainte de a-i da drumul în mare.

Gata. Plasele au fost întinse înapoi. Ne îndreptam spre mal şi credeam că voi orbi. Peştii erau acum sute de oglinzi în care se reflecta soarele care ieşise din mare şi se prăvălea peste corturile din Vamă. Mulţumiţi, lipovenii aruncau câte un peşte pescăruşilor care se agitau pe deasupra bărcii. “Ia, Vasile, ia, tată…” “Ia şi tu, Vasile”. Aflam atunci că pe toţi pescăruşii din Vamă îi cheamă Vasile, aşa cum pe papagali îi cheamă Coco…

Am ajuns la mal. Negustorii, patronii cherhanalelor din staţiuni, aşteptau barca, să cumpere peşte. Printre ei, copii cu pungi de plastic, copii  ai ţăranilor din Vamă şi din 2 Mai. Ştiau că nea Fane şi lipovenii le vor pune doi – trei peşti în pungă, de un borş şi o plachie, acolo… “Dă-le, Alioşa, că nu ştii care sunt ai noştri”, râde Mişa…

Borşul de peşte fierbe, zarganul se pregăteşte pe plită, tanti Lenuţa curăţă mujdeiul pentru usturoi iar mămăliga bolboroseşte în ceaun. Ştefan, băiatul cel mare al lui nea Fane, intră furios în bucătărie. “Ce-ai, bă?”, îl întreabă nea Fane. “Tată, sunt la masă doi idioţi, vin zi de zi şi nu îi mai suport. Ea e o curvă blondă, cu silicoane şi costum de paiete iar el are ghiul şi lanţ cât degetul meu de gros. Nu vreau să-i mai văd… În fiecare zi le scumpesc peştele numai lor, doar să nu mai vină şi mâine. Azi le-am spus că îi costă un milion două porţii de peşte…” “Aşa, şi?” „Îi bag în mă-sa. Au plătit un milion şi mi-au dat şi şpagă 200 de mii” “Bă, Ştefane, s-a stricat lumea”.

Nea Fane a murit acum vreo 5 ani. De atunci, n-am mai fost nici în Vamă şi nici în 2 Mai. Dacă ajungeţi în 2 Mai, să treceţi pe la biserica nouă din centru. Veţi vedea că scrie pe ea ceva, cam aşa: “această sfântă biserică s-a ridicat cu ajutorul lui Ştefan Ciocârlan”. Aprindeţi o lumânare din partea mea şi spuneţi aşa: “Nea Fane, a zis Marius că aţi avut dreptate – s-a stricat lumea”…

Textul de mai sus l-am scris acum 10 ani și l-aș fi uitat dacă ieri nu aș fi văzut postarea unei prietene, fostă colegă din Realitatea, Ilinca. A iubit Vama Veche și știu că încă o mai iubește. An de an mergea în Vamă, până când a realizat că, de fapt, e viața ei. A părăsit presa și cu toți banii ei a ridicat o pensiune în Vama Veche. S-a chinuit, a trecut peste toate – birocrație, dificultăți financiare – dar a reușit. Și-a văzut visul cu ochii. Nici nu știu dacă a apucat să închirieze o vară întreagă. Și brusc, neașteptat, în ciuda admirației mele („uite, mă, se încăpățânează să reziste!”), am citit această postare: „Pentru că noi am vrut în Vamă și nu în Mamaia. Și nici în Costinești. Și pentru că noi nu ne mai regăsim aici. Dar, poate să fie visul altcuiva. Are o grămadă de suflet și este făcută corect! Poate auziți pe cineva care își doreste…. un vis la mal de mare.” Da, Ilinca își vinde visul și părăsește Vama. La fel cum au făcut-o, treptat, și alți vamaioți vechi. Vama Vcche, așa cum o știu și cum am iubit-o și eu, nu mai este ca altădată. Vama veche încă există, poate că așa trebuie să fie acum, un loc străin mie, pe care nu îl mai cunosc și nici nu mă mai cunoaște. Eu am în suflet, de acum, Vama foarte Veche.