Încercaţi să vă închipuiţi fiecare sfârşit de mileniu pe care l-a trăit omenirea din zorii civilizaţiei ei (dacă putem vorbi despre civilizaţie când vorbim despre om) şi până azi.

Închideţi ochii şi vizualizaţi cete-cete de homo sapiens închinând, care cum, începând de la țeste de duşman pline cu „cumâs” şi până la pahare din cristal umplute cu „Gordon rouge” în cinstea anilor ce au să vie.

Ce credeţi că era în capul acestor strămoşi ai noştri, exceptând acele capete care, deja, erau folosite pe post de pocal? Poate că grija zilei de mâine? Ia de-i vedeţi pe cumani, gepizi, goţi, ostrogoţi, daci liberi, traci, tătari, avari (funcționari), privind în zare şi perpelindu-se dacă îşi vor mai putea permite achiziţionarea coşului zilnic de la vecinii lor agricultorii (particularii). Dacă-şi vor putea cheltui săgeţile pe spinarea acestora că, uite, deja-s mai multe acestea (săgeţile) decât agricultorii – ceea ce, nu? – înseamnă o oarecare inflaţie şi, deci, o scădere a cursului pe piaţa de schimb…

Omenirea îşi trăieşte visul.

Unul în care, periodic, o mână neagră intră pe uşă în camera în care dormi şi-ţi stinge lumina (mai bine cea electrică, decât cea a ochilor – avantajul „civilizaţiei”, cică). Apoi te ia cu tot cu pat şi te aruncă pe geam în stradă. Întuneric şi senzaţia de cădere în gol. Spaime ancestrale.

Te trezeşti. Şi eşti lipit de tavan şi te priveşti cum dormi. Încerci să te apropii de tine, dar te tot întorci la tavan ca un balon umplut cu heliu scăpat din mână la o zi de naştere. Aşa şi pluteşti, eşuat pe tavan. Spaime ancestrale, sau amintiri din vremea când stăteai de vorbă cu Zeii, la un fum şi un ceai de ciupercuţe?

Călăreţii norilor, cică aşa se numeau şamanii.

Te trezeşti. Şi din perete iese un şarpe. O fi Şarpele casei, sau cel care a ispitit-o pe Eva să-l ispitească pe Adam (şi prin el, pe noi toţi), să îi dea darul curiozităţii şi dorinţa de-a fi egal cu Dumnezeu în cunoaştere?

De câtă dualitate schizoidă beneficiază şi Şarpele în mitologiile şi religiile Omului!

Danubius, Dunărea, e întruchipat (întruchipată) ca un şarpe pe Columna lui Traian. Doi şerpi înlănţuiţi înfăşoară caduceul (toiagul) lui Asklepios, Tămăduitorul. Adică: vindecarea, alinarea, tămăduirea, repararea. Chestii bune.

Dar un singur şarpe încolăcit pe un pom, cu un măr în gură este Ispita cea rea, întruchiparea Diavolului, Răul Absolut, Alungarea Omului din Paradis, pierderea Inocenţei.

Vorba unui „descântec” românesc: „Apucai pe o potecuţă, / Mă-ntâlnii cu o năpârcuţă / Cu nouă ţâţe, / Cu nouă codiţe; / Le mulsei, / Şi-n târg mă dusei / Şi strigai: / – Hai, hai la lapte de şarpe / De vânzare! / Cine auziră / Muţiră, / Cine gustară / Crăpară.”

Dualitate ca la lumină. Care este şi corpuscul şi undă. Şi materie şi energie.

Bine şi Rău, cele două capete ale Şarpelui Ouroburos, care-şi înghite coada, se auto-devorează: Răul digerat şi răhăţit în Lume ca Bine, care se transformă, inevitabil, în Rău. Noaptea care urmează zilei, zilele însorite care urmează zilelor ploioase. Clişee, locuri comune. Ancestralul din noi, povara miturilor, momentul în care Omul şi-a abandonat copilăria, fără să se maturizeze, atunci când i-a fost prea lene să-şi creeze noi Mituri.

Stăm şi târâm după noi imaginarul strămoşilor, nu lăsăm moştenire nimic nou.

Nu ne mai trezim, că ne-am obişnuit să trăim din vis în vis, până ni se termină şi urmează Marele Vis.

În mitologia românească, Şarpele Casei (Ştima Casei sau Şarpele Străjer), este alb şi trăieşte în pereţii sau zidurile casei, „cu solzi de argint curat”.

Este păzitorul gospodăriei. De multe ori e ca o doică şi ia parte la jocurile copiilor, care îşi împart şi hrana cu el. De obicei, se hrăneşte cu lapte. Uneori se aude cum bate cu coada în pereţii casei („ticăind”, deci e şi un vechi simbol al Timpului, de aceea mai este numit şi Ceasul Casei). În afară de protecţia oferită casei, se mai spune despre el că păzeşte şi nişte obiecte preţioase, îngropate sub case ori în jurul acestora: bani, aur, pietre scumpe, bijuterii etc.

Locuinţa părăsită de şarpele ei este necurată şi atrage asupra-i duhurile malefice. El nu trebuie în nicio împrejurare ucis, căci poartă noroc celor din familia la care locuieşte: îi păzeşte de certuri, boli, incendii, cutremure şi alte nenorociri.

Dar acelaşi şarpe de casă devine „năpârcă” (încălzită la sân, simbol al trădării), Ştimă – zână acvatică şi de loc binevoitoare, o variantă mai „de lac” a „sirenelor” care încercau să-l ademenească spre pierzare pe Ulise la întoarcerea lui spre casă, cu cântecul lor.

Spre deosebire de sirene, Ştima (ştimele) e mută – ademeneşte către apă prin frumuseţea orbitoare, iar cel care se lasă ademenit (vrăjit) se îneacă.

Parcă îi şi auzi pe cei de la „Phoenix” cântând „Ştima Casei”: „Sfânt şarpe dat în dar / alb, zidului meu statornic, / lui inimă eşti şi ornic. / Sfânt şarpe alb de var / rob zidului meu şi vornic, / fii, rogu-te, bun şi volnic! / Desprinde-te azi din var / cu pielea ta cea albă, / cu solzi de-argint curat, / ca şi o scumpă salbă, / din bani de-argint curat! …”

Totuşi, unde este Şarpele Casei în gospodăriile din Ucraina?