de Victor Lungu, jurnalist

În ce-i privește pe cei care încearcă să umanizeze comunismul, aşa cum îl umanizau cândva şi pe Ion Iliescu, sunt de acord în totalitate, cu afirmația lui Vladimir Tismăneanu: “Nu omenia era sau este trăsătura definitorie a lui Ion Iliescu”.

Mai întâi să nu uităm niciodată cine a fost şi mai este acest ghinion-accident al României: Ion Iliescu. Întreaga carieră politică a acestui individ este o dâră de sânge.

Nu există nici un moment în care prezenţa acestuia să nu declanşeze măcar o pruncucidere.

Morţii care l-au „legitimizat” în Decembrie 1989 erau copiii cuiva; la fel şi morţii mineriadelor declanşate pentru a-şi satisface hachiţele acest politruc comunist – dar la ce te poţi aştepta de la acest individ fără copii: să respecte, să înţeleagă, să iubească şi, în consecinţă, să nu ucidă?

Ion Iliescu este doar o maşină de ucis vise – aşa l-au programat tovarăşii săi sovietici când l-au luat, ienicer, să-l fericească cu bucuria de a fi instruit la Moscova.

Ce a fost Ion Iliescu până în Decembrie 1989? Un politruc sinistru care a condamnat tineri români pentru “deviaționism”-ul de a-i căina pe tinerii de sub șenilele sovietice din Ungaria răsculați împotriva sistemului opresiv comunist. Un îmbuibat roz și sănătos tun, coborând din “Ziel”-ul negru pentru a poposi pe bancheta din spate a “Volgă”-i de nomenclaturist – plimbat pe la magazinele și spitalele speciale ale sistemului, să fie îngrijit, proaspăt și numai apt pentru o nouă crimă.

Mai mult mă interesează crimele înfăptuite în numele și la ordinul lui după Decembrie 1989, crime care au scos România în afara civilizaţiei.

Şi, pentru a nu mai exista îndoială cu privire la sângele pe care patinează întreaga carieră politică a acestuia, am să vă rememorez punctul „zero” a ceea ce ar fi trebuit să fie pentru el o schimbare, începutul unei noi vieţi, şansa de a fi iertat pentru ceea ce a fost – numai că, pentru un distrugător de destine înăscut, punctul „zero” al unei noi vieţi este momentul în care va curma un alt vis

 În după amiaza zilei de 22 Decembrie 1989, în jurul orei 18.00, Ion Iliescu îşi face apariţia în balconul clădirii CC al PCR. Normal, el, „fiul unui revoluţionar şi patriot, el însuşi revoluţionar şi patriot”, nu putea apare decât însoţit de alţi „fii” sau „revoluţionari”, toţi activişti notorii ai proaspătului defunct PCR.

Mulţimea adunată în Piaţa Palatului aînceput să scandeze: „Fără comunişti!” – un slogan de neacceptat pentru activiştii PCR care a fost ţinuți în umbră şi înlăturați de la cozonacul privilegiilor de către politica de clan a familiei Ceauşescu (atunci aveam „socialism de cumetrie”).

Lui Ion Iliescu i s-a lăţit celebrul rânjet pe buze. Tocmai ce se prezentase în faţa naţiunii pentru a o conduce către o „epocă nouă”. Cum putea el și eşaloanele doi, trei şi patru ale PCR să părăsească puterea ce tocmai li se oferea? Dar acei comandanţi ai Forţelor Armate, de Miliţie şi de Securitate care, până la fuga „comandantului suprem” au tunat şi fulgerat plumbi în pieptul compatrioţilor lor, conducând represiunea comandată de Ceauşescu, ei cum ar fi putut să rămână pasivi și pasibili de judecată și dreaptă penitență? Dar acei comandanţi (de Securitate, de Miliţie şi de Armată) care aşteptau, până să-l dea legat pe Ceauşescu, să vadă pe cine sprijină tovarăşii sovietici pe care tocmai ce-i sunase Ion Iliescu să le spună „cine suntem şi ce vrem”, ei de ce ar fi trebuit să renunțe la prezentele și viitoarele privilegii?

Nu-mi rămâne decât să reproduc din jurnalul acţiunilor de luptă al UM 010160 Bucureşti despre misiunea de luptă pe care a primit-o în 22 Decembrie 1989, imediat după ce rânjetul lui Ion Iliescu s-a lăţit peste piaţa în care poporul striga „fără comunişti!”: „În jurul orei 18.00, s-a primit misiunea de luptă pentru apărarea fostului CC şi Palatului Republicii, nimicirea elementelor din aceste sedii şi punerea acestora la dispoziţia organelor superioare”. Normal, trupele ce apărau sediul CC al PCR au fost informate operativ că, la ora 18.00, vor fi ținta atacului unor elemente teroriste…

Nu omenia era sau este trăsătura definitorie a regimului comunist. Şi câtă nevoie ar fi de un proces internaţional al acestor regimuri ilegitime şi criminale!

Regimul comunist din România (şi de pe unde s-a mai manifestat în lumea largă, în special în fosta URSS), a fost ilegitim şi criminal.

Nu pentru că a dat industrie şi blocuri din beton să ajungă la toată lumea, să fie „independentă” şi „demnă” în faţa întregii lumi, ci, pentru că tot acest surogat de „drept la viaţă” s-a făcut prin săvârşirea unor infracţiuni imprescriptibile contra păcii şi omenirii (Art. 121 CP). Prin: propagandă pentru război civil (Art. 356 CP), genocid(Art. 357 CP), tratamente neomenoase(Art. 358 CP), distrugerea valorilor culturale (Art. 360 CP), precum și prin favorizarea şi tăinuirea tuturor faptelor de mai sus (Art. 361 CP) de către toți conducătorii instituţiilor statului român dintre anii 1944 şi 1989.

Ai PCR, ai Securității Statului, ai Justiţiei şamd. Toţi aceştia pot fi aduşi în faţa legii şi pot răspunde penal – o dată, pentru că faptele săvârşite sunt imprescriptibile, a doua oară, deoarece crimele împotriva umanităţii erau prevăzute de codul penal în vigoare în chiar clipa comiterii lor(Codul Carol din 1936, Codul penal al RPR din 1948, Codul penal al RSR din 1968).

De aceea au sărit ca arşi şi au făcut spume în Parlamentul României beneficiarii și urmașii crimelor și criminalilor, atunci când obiectul (subiectul) adorației le-a fost condamnat, demascat public şi în mod oficial de către expreședintele Traian Băsescu (dovedit şi el ca turnător al fostei Securităţi – ce ironie!).

În numele acestor beneficiari și urmași ai crimelor și criminalilor fostului regim comunist din România a făcut o declaraţie de neam prost și Mircea Geoană, pe atunci președinte al PSD (azi al doilea om în NATO – ce ironie a sorţii ca fiul unui fost general NKDV să întoarcă armele mai ceva ca la 23 august!): „Raportul (comisiei Tismăneanu, de condamnare a crimelor regimului comunist în România – n.m.) nu este nici util, nici credibil”.

Or fi fost „utile” şi „credibile” natura penală şi criminală a faptelor comise între anii 1944 şi 1989, sau a celor comise în decembrie 1989 și după, cu ocazia mineriadelor „tătucului” Ion Iliescu…

Cât de „utilă” şi „credibilă” a fost dezmembrarea, prin rapt şi şantaj, a României, stat independent şi suveran, prin răpirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, pregătită şi acceptată de comuniştii din România?

Dar jefuirea şi distrugerea avuţiei naţionale (de stat şi particulare) în interesul ocupantului (URSS) şi al colaboraţioniştilor comunişti?

Dar destructurarea regimului politic democratic din România?

Dar reprimarea şi întemniţarea oponenţilor politici, economici și religioși?

Dar: regimul de exterminare aplicat deţinuţilor politici, exterminarea grupurilor de partizani care se refugiaseră de teroarea comunistă și luptau pentru convingerile lor, în numele Țării, în munţi, persecutarea, desfiinţarea şi spolierea unor Biserici, arestarea unor preoţi şi reprimarea credincioşilor, colectivizarea forţată, manipularea, intimidarea, hărţuirea, schinjuirea, întemniţarea şi deportarea ţăranilor care au opus rezistenţă, distrugerea valorilor culturale şi sugrumarea libertăţii de opinie prin cenzură extremă, distrugerea patrimoniului istoric şi cultural, politica demografică criminală, regimul nejusticat de mizerie extremă impus populaţiei României, reprimarea şi confiscarea criminală a Revoluţiei anticomuniste din Decembrie 1989?

Știind nostalgia a peste 60% dintre românii contemporani cu privire la acele vremuri, de ce să mă mir că am fost catalogați cândva drept “stat sălbatic” de către fostul comisar UE pentru relaţii externe, Chris Patten?

În descrierea „statului” nostru se folosește termenul “feral nation”.

Cuvântul “feral” are conotații mai brutale decât cuvântul “sălbatic” (feral [feer-uhl, fer-], adjective: 1. existing in a natural state, as animals or plants; not domesticated or cultivated; wild. 2. having reverted to the wild state, as from domestication: a pack of feral dogs roaming the woods. 3. of or characteristic of wild animals; ferocious; brutal). Adică, mai verde-n față spus, avem parte de cuvinte ca: “stare naturală”, „animale”, „plante”, „nedomesticite”, „necultivate”, „sălbatic”.

Cât despre „revenirea la starea de sălbaticie”, ca și când s-ar vorbi despre o haită de câini care acum bântuie prin păduri, sau “aprecieri” ale caracteristicilor animalelor sălbatice ca “feroce” și “brutal”, nu asta fac cei care se afișează în public, penibil și infantil, cu tricouri și berete “cheguevara”?

Toţi neterminaţii aceştia ar trebui să știe exact care sunt crimele cărora le fac apologia.

Complicii unui Ocean de sânge, unui Univers de vise sfărâmate…