Piața de gros e un loc în care se intersectează și coexistă pașnic întru aprovizionare tinerii și bătrânii, orășenii și țăranii, rockerii și maneliștii, conservatorii și progresiștii, naționaliștii și globaliștii, grașii și slabii, bogații și săracii, vaccinații și nevaccinații, mascații și nemascații. Dacă aș avea talent la desen mi-aș instala un șevalet undeva în apropiere și aș încerca să surprind cu pensula sufletul acestui furnicar vibrant. Având însă în vedere că maximum ce-aș putea așterne pe hârtie e un ”La Linea” (sau ”Badum Badum”), nu-mi rămâne decât să-mi fac rondul și să trag cu urechea, en passant, la dialogurile pline de haz și necaz, mâhnire și bucurie, frivolitate și înțelepciune.
– Știi ce-aș face io dacă aș avea de vânzare zmeură și afine d-astea, de cultură, ca ale tale? îl întreabă vânzătorul mustăcios care descarcă lădițele cu ridichi din Dacia Pick-up pe vecinul său de tejghea.
– Ce-ai face? zice plictisit zmeurarul, conștient după tonul vocii mustăciosului că urmează o dumă.
– Le-aș face reclamă mai faină.
– Ce reclamă?
– Aș scoate niște jucării d-alea mici, de gumă, superzings, cum are fi-miu ăl mic. Sau ca jeleurile, una să fie jumătate Pleșu-jumătate afină, alta jumătate Patapievici-jumătate mură, a treia jumătate Liiceanu-jumătate zmeură. Să vezi cum dă năvală elita care trăiește sănătos.
– Ce-ai mă, ai băut răchie dă gimineață?
– Vezi, n-ai stofă de târgoveț. Le explici orășenilor că astea-s afine de cultură, nu-s din pădure, de huseni… CUL-TU-RĂ! Lor le plac chestiile astea. Iar sloganul comercial ar trebui să fie ceva de genul: ”La mine în gură – intră numa` cultură!”, fraiere.
– Ai dă viața mea, ai fumat iară cânepă d-aia turbată?
– Fă cum zic și vinzi tot într-o zi, o să vezi.
– Ești bolând, mă.
– Nu vezi că numa` bolânzii fac bani în ziua de azi?
– Și hoții.
– N-avem noi destule școli să fim hoți de calibru.
O doamnă se apropie și întreabă:
– Cu cât dați legătura de ridichi?
– Doi lei, doamnă. Vă tai frunzele?
– Da, vă rog.
– Nu vreți și niște afine? Uitați, are vecinu`… îs de cultură, nu-s d-alea nasoale, de urși! Treizeci de lei caserola. Ia ziceți, întreabă luând o bobiță între degete, voi orășenii ce mâncați dimineața? Kefir cu cereale și fructe, ha?
– Da, uneori, răspunde doamna zâmbind. No, dați-mi și niște afine dacă tot le lăudați că-s de cultură.
Doamna pleacă și-și pune pe bancheta din spate a gipului traista plină cu bunătăți. Cei doi se uită în urmă ei.
– Vezi ce înseamnă să ai cultură? întreabă mustăciosul.
– Da, mă, altă viață.
