de Goran Mrakić, prozator, pasionat de aforisme satirice, suporter înfocat al Poli Timișoara

E trecut de miezul nopții și partida înaintează greu. Mă surprinde gândul că anul trecut pe vremea asta făceam exact același lucru: jucam cărți într-o cambuză, doar că atunci o făceam ilegal. Îmi aduc aminte că mi-am petrecut o perioadă din viață într-o distopie kafkiană, în care mi-a fost dat să asist la spectacolul teribil al întunecării minților unor semeni.

Un scriitor din Belgrad m-a rugat să-i traduc, pentru revista la care lucrează, doi-trei poeți români contemporani. Mi-a spus să nu zăbovesc prea mult căutând, ci să-i aleg pe cei care-mi vin primii în minte. Am petrecut câteva nopți pandemice traducând ”rimele de bine” ale lui Rimaru, Deceneu și Vexxatu Vexx. Nimeni n-a reușit să surprindă mai bine ca ei zeitgeist-ul anilor `90 de pe aceste meleaguri. O perioadă istorică marcată de speculă, jaf, corupție și capitalism sălbatic, spre care privesc, totuși, cu jind. Sordidă colivie a tinereții, dulce iluzie a libertății…

Din boxele laptopului dejghinat răzbat riffurile atât de cunoscute ale unor trupe metal. Am impresia că Sepultura a pregătit piesele ”Territory” și ”Propaganda” pentru ceea ce se întâmplă în prezent. Eu, cel de acum, privesc în cărțile celui de anul trecut. Am în mână doi tromfi, asul de ghindă reprezentând iarna, ”téli”, și treiarul, pe Wilhelm Tell cu arbaleta. Luna este la primul pătrar și, cu puțin noroc, voi face una. Hameiul Bavariei se lasă dezmierdat de frigul siberian prin berile Oettinger și sticla de vodcă Beluga de pe masă. Cineva spune că asta ar merge cu icre negre, dar e bun și platoul de sandviciuri cu salam, brânză rasă și castraveți murați. Clasice, cum se făceau la reuniunile școlare la sfârșit de trimestru. În poveștile comesenilor timpul se comprimă și se dilată ca un burduf. N-am mai jucat de mult, am uitat semnele de la cruce. Și amintirile pălesc asemenea pozelor sepia de pe mormintele năpădite de bălării.

Primesc o notificare pe WhatsApp, scriitorul din Serbia îmi scrie că a murit cantautorul Đorđe Balašević. În mod normal ar trebui să pun o melodie de-a lui, dintre multele pe care le știu pe de rost din copilărie, pe laptopul din cambuza unde jucăm cărți ca niște viețași clandestini, dar nu o fac. Prefer să urmăresc cartea pe ritmurile piesei ”Remember me” a trupei Blue Boy. O țin minte din era tarabelor și casetelor, când făceam slalom printre RACLA, Max Cavalera, DJ Bobo și Stana Izbașa în bătrânul Iosefin.

Încă o notificare pe telefonul cuiva, Trabzonspor a marcat în minutul 80 la Başakşehir, s-a prins o cotă de 3,55. ”Mi-am petrecut un an în gaura asta”, spune unul dintre cărțași rezemat de calorifer, ”nu mai suport s-o ard ca un șobolan, cred că degajez spre alte zări, unde se respiră mai lesnea”. Într-adevăr, aici se respiră mai greu, atât din cauze de ordin general, cât și a fumului de Marlboro scurt. Marfă originală, nu de contrabandă, ca viața noastră. Am rămas în mână doar cu nouarul de roșu, culoare care la cărți simbolizează primăvara. O carte spartă, inutilă atunci când nu e tromf, care nu se numără la final.

Mă pierd în noapte în căutarea unui taxi. Sunt oare cel din prezent sau cel din trecut? Pășesc sub coroanele copacilor care străjuiesc bulevardul Mihai Viteazu și-n gând mi se derulează piesa lui Đole, ”Ringišpil”, pe care am încercat odată s-o traduc, dar nu mi-a plăcut cum a ieșit doar pentru că în limba română n-am găsit un echivalent adecvat al verbului ”odrobijati” (”a-ți ispăși pedeapsa la închisoare”). În zadar mă căznesc să găsesc o adaptare acceptabilă din punct de vedere estetic pentru versul ”Poneko pijan lakše život odrobija”, nu-mi iese nimic.

Văd o mașină a poliției și mă retrag pentru o clipă într-un gang. E un reflex rămas din perioada deplasărilor cu Drojdierii. Mă simt ca Pistruiatu când se întorcea acasă pe străzi lăturalnice, uitându-se mereu în spate. Se anunță vremuri nasoale și încă un week-end morocănos. Dintr-o obișnuință pe care am ajuns s-o disprețuiesc, mă uit din nou pe telefon și văd că anul trecut un amic polist m-a tăguit într-o poză cu cartea ”Lumea e cămașa mea de forță” tocmai în Las Vegas. Îmi vine să-i scriu la mișto că resortul ”Bellagio” îmi aduce puțin aminte de ștrandul ”Textila” din Aradului-Est, dar acum mi-e prea lene să tastez. O voi face probabil mâine. Sau la anul. Orașul de pe fundul Mării Panonice doarme fără să se gândească la marinarii care, în necuprinsul cerului, navighează spre țărmuri nevăzute. Când eram copil îmi imaginam că voi călători prin lume și, într-o zi, voi ajunge și la castelul ce apare sub cele trei inimi de pe nouarul de roșu. S-ar putea ca Tom Sawyer și Huckleberry Finn să fie vinovați pentru toate iluziile noastre.

 

Nota redacției: Cum Strict Secret este dedicat românilor care caută „altceva”, dincolo de zgomotul alb al mașinilor de manipulare, poate nu ar strica să țineți minte trei litere: NCN. E un post de știri și opinie cu totul altfel, pe care îl găsiți în grilele tuturor cabliștilor români, în zona posturilor informative. Nu mai zapați PESTE el, adăstați câteva minute pe zi pe NCN. O să vedeți, o să vă placă si o să vreți să rămâneți tot mai mult acolo.