E trecut bine de miezul nopții și peste cartier se lasă o liniște mormântală. Doar într-un balcon de vizavi mai pâlpâie un beculeț. Încerci să adormi, dar simți cum te apasă gândurile și trăirile din timpul zilei. Să fie oare de la filmul lui Kieslowski? Acțiunea se petrece în 1987, într-o Varșovie cenușie și depresivă. Ce făceai tu pe-atunci, îți mai aduci aminte? Nu prea multe, în afara faptului că mergeai în clasa a II-a, ulterior a III-a. Ai mai recunoaște și acum mirosul de celuloză al manualelor, al cernelii din călimară, al sandviciurilor cu salam și al closetelor turcești din curte. Erau niște ierni lungi, ce păreau nesfârșite, cu zăpadă multă și permanentă. Nu știai nimic despre finalul unui ciclu istoric, despre moartea unei epoci, te interesau mai mult desenele animate, filmele de acțiune și indienii din westernuri. Ok, și unele fete din alte clase, cu care ți-era rușine să intri în vorbă.

Vinul alb din pahar prinde aripi iar clipurile de pe youtube se succed cu repeziciune. Este acesta timp pierdut? Cum arată, oare, timpul câștigat? ”Quality time”, ce sintagmă sinistră! Ar trebui să dormi, dar somnul nu vine. Moș Ene există doar în integrame și în poveștile pentru copii. Nu mai ești de mult copil, cu toate că o parte din tine a rămas ”acolo”, în acel tărâm indefinit și magic unde totul e posibil. Ai obosit. Și nu neapărat fizic. Ești cuprins de o epuizare ontologică, de o saturație la baza căreia stă disprețul față de ipocrizia grotescă a contemporaneității. ”Crezi că înainte era mai bine?” te întreabă o voce din tenebrele ființei. ”Habar n-am. Nici măcar nu pot defini termenul de înainte. Nu sunt sigur nici măcar că timpul există. E o noțiune abstractă căreia i se atribuie conotații fizice”.

Dacă ai avea bani ai face un film sau un serial despre viața fascinantă a oamenilor din cultura Vinča-Turdaș. Paradoxal, știm mai multe despre Nazca și Machu Picchu decât despre teritoriile pe care trăim. În ciuda avansului tehnologic, civilizația noastră este una primitivă din punct de vedere spiritual. Acest lucru se oglindește în relațiile politice dintre țări, în prestațiile oamenilor politici, în (post)ideologiile sclifosite care gravitează între ”elogiul nebuniei” și ”spectacolul ratat” de sorginte harmsiană, în necruțătoarele războaie economice și în comportamentul de zi cu zi al oamenilor de rând, orbiți de meschinărie, răutate gratuită, orgolii mărunte, aroganță agresivă și violență verbală. Și tu ai devenit la rândul tău un scriboman sarcastic, e singura carapace care te apără de bestiarul din jur.

Încerci să înțelegi ce se întâmplă în lume recitind monologul cutremurător din ”Frații Karamazov” al Marelui Inchizitor în fața lui Iisus Hristos. Dostoievski, născut acum două secole, ne-a avertizat ce ne așteaptă, dar omul contemporan pare să se fi înhămat la sfărâmarea propriei voințe. O tactică perfidă dar foarte eficientă de autodistrugere.

Ești dezamăgit de sclifosirile cu iz totalitar ale semenilor. Îți vine să te prinzi în horă cu Orwell și Kafka într-un Monty Python ambulant. Prostia din oameni prinde contur și devine contondentă. O fi existat vreodată cu adevărat o epocă de aur a umanității, așa cum zice Platon? În orice caz, trăim într-un trip destul de nasol, dar, chiar și așa, ne descurcăm noi, ne descurcăm, vorba primarului din filmul ”Balanța”. Nu mai dai de milițienii și judecătorii rigizi din filmele poloneze, astăzi ești acuzat, judecat și condamnat de propriii semeni care își iau foarte în serios rolul de procurori ad-hoc.

Singura chestie care te relaxează în week-end e plimbarea prin piață de vechituri, acolo unde coexistă pașnic napolitanele Hanuta și micii de Veromen, cărțile lui Schopenhauer și Ilie Dobre, casetele cu Slayer și Tiberiu Ceia, planetarele de Dacie și cursierele Shimano, o femeie decupată din Neckermann și boschetarul jerpelit ce doarme la umbra unui prun și, în general, toate yinurile și yangurile scurtei noastre poposiri pe această planetă.

În parcarea din fața pieței de gros un băiat și-o fată își dau cap în cap în timp ce se apleacă după aceeași bancnotă de 10 de lei observată de ambii. Privirile li se întâlnesc stângace și zâmbesc puțin rușinați.

– Ce mod de a cunoaște pe cineva, spune el, ca-n filme!

– Eh, nu-i ca-n filme, acolo bărbații arată bine, răspunde ea plecând spre tejgheaua cu piersici.