Cred că am mai vorbit despre asta: cuvintele, la fel ca oamenii, au o viaţă a lor. Se nasc să definească (numească) câte ceva şi câtă vreme mai au ce numi, trăiesc în plină glorie.

Apoi mor. Mor că nu mai au ce numi. Mor că sunt golite de sensul lor inţial, supte de buna intenţie a ceea ce au definit cândva. Stâlcite, ucise, asasinate, abandonate să-şi albească, prin tranşeele comunicării şi subsolurile DEX-urilor, coastele verbelor, adverbelor, complementelor, completivelor, adjectivelor şamd care s-au născut cândva din ele.

Sunt cuvinte pe care le omoară progresul, avântul tehnologic. Ele nu mai există deoarece nimeni nu-și mai aduce aminte (sau, în scurt timp, nu-și va mai aminti nimeni), ce definesc.

Banalul „ac” este, practic, pe cale de dispariție. Câți copii din ziua de azi mai știu să țină un ac în mână și să-l mai și folosească? Bănuiesc că sunt suficienți adulți până în 30-35 de ani care n-au văzut ac și utilitatea lui niciodată – sau, dacă au văzut și au știut la ce folosește (la altceva decât la „cojocul” unuia sau altuia), sigur au uitat.

Şi v-am zis de cuvintele care mor pentru că sunt golite de conținut, de valoarea lor intrinsecă. „Unealtă”, de exemplu, „unelte” (cu sinonime cu tot), sunt cuvinte ce-și vor lăsa oasele cât de curând în deprinderile lexicale ce ajută la definirea, împlinirea, desfășurarea muncii.

„Muncă” în România? Ce este asta?

Când toate „tembeliziunile” ne prezintă numai peşti şi curve pe post de poveşti de succes…

Când toate „tembeliziunile” ni-l dau pe Gigi Becali ca vârf de inteligenţă şi afirmare în sport…

Când toţi cei care au hoţit şi devalizat România sunt invesitorii şi legiutorii de succes ai Patriei…

Întreaga clasă politico-economică de cumetrie din România ne învață că mai bine furi și minți decât să muncești.

Cleptocraţia română ne învaţă că cel mai bine e să ajungi să dormi pe bani buni într-o slujbă la stat. Leafa merge, orișicât. Trebuie doar să-ţi furi propriul prezent falsificându-ţi viaţa cu CV-uri care colcăie de masterate şi doctorate plagiate, pentru a ajunge să furi viitorul propriei tale naţii. Ce contează, tu să ai maţul umflat şi amanta (indiferent de sex) trasă într-o sinecură bine plătită.

Cum să nu-și dea obștescul sfârșit cuvintele legate de muncă, când nimic din ceea ce o definește nu mai are valoare, începând chiar prin faptul că nicăieri nu se mai face educație în a defini dorința „sudorii frunții” în împlinirea acesteia?

Cum s-a mai auto-amăgit Bunul Dumnezeu când i-a alungat pe Adam şi Eva din Paradis: „Cu sudoarea frunţii veţi uda ogorul din care vă veţi agonisi cele trebuincioase traiului”? (sau cam aşa ceva)

I-au tras românii clapa!

Prin sudoarea frunții obții cu mult mai puțin sau cel mult egal cât obține prin furt și prin minciună un cleptocrat din Şparlamentul României, un pseudoprocuror, pseudopoliţist, un pseudojudecător şamd.

Politicienii fac semantică și se joacă cu dicționarul limbii române, lucrând la perfecționarea omului nou. Ni se livrează, pe bandă rulantă, analfabetul cu doctorat, analfabetul de la coarnele plugului, analfabetul literat, analfabetul meseriaș, analfabetul politic, analfabetul cu inițiativă civică șamd. – analfabeții cu convingeri, adică sclavii lumii noi.

Cei care știu totul, atât de „totul” încât nu mai vor să știe nimic dincolo de ce sunt ei convinși că știu.

Cuvintele care au noroc devin mimetice, îşi schimbă înţelesul, se mai agaţă o vreme de limbă, să nu piară.

„Ticălos” era cândva „ti kalos” (frumos, ce frumos) şi venea cu împrumut, odată cu arnăuţii domnitorilor fanarioţi, din limba greacă. Ăia erau „frumoşi” (ti kalos), dar aveau apucături „arnăuţeşti”: intrau în casa românului şi-i luau lucrurile frumoase (ti kalos), deseori şi nevasta sau fetele, dacă erau „ti kalos”.

Aşa că au fost numiţi „ticăloşi” indivizi care comiteau fapte reprobabile. Nişte nemernici.

Cuvântul a născut adjective şi sinonime: abject, infam, josnic, mișel, mizerabil, mârșav, nedemn, nelegiuit, netrebnic şamd. Toţi aceşti „copii” lexici sunt revendicaţi de un alt cuvânt: „ticală” (de origine necunoscută) – unul cam mort şi ieşit din uz, care înseamnă „mizerie”. O ticală de om, adică un ticălos…

Am fost odată ca niciodată, că de nu am fi fost, nu am mai fi avut ce povesti, după ce anume să fi înşirat cuvinte despre noi: și urmează povestea fiecăruia, cu toții niște mari creatori de amintiri. Unele nu prea frumoase, alte nici pe departe atât de glorioase pe cât le-am dori. Dar nu așa facem cu toții? Este scopul cuvântului gândit, rostit și chiar nerostit: să creeze sau să decreeze amintiri.

Este un mod de a ne apăra cercul interior. Şi aici este şi originea tragediei vieţii şi omorârii cuvintelor: din acel (nu întâmplător), „la început a fost Cuvântul”. Totul este plăsmuit din cuvinte, viața fiecăruia este o înșiruire de cuvinte. Cuvântul dă viață sau o omoară. Cuvintele au viață – ele trăiesc, se transformă și mor exact ca oamenii, lucrurile, faptele pe care le descriu.

Este simplu: cuvintele numesc. Practic, nimic nu există până nu capătă o denumire. Nimeni și nimic nu există dincolo de cuvintele rămase scrise, rămase în uzul vorbirii.

Cuvinte bune, cuvinte rele – cuvinte cu încărcătură pozitivă, care au fost făcute să se încarce cu răutate, cuvinte despre lucruri rele, care au luat locul cuvintelor despre lucruri bune șamd.

Nici un om nu trăieşte mai mult decât cuvintele care mai pot fi spuse despre el.

Şi-atunci mă întreb: ce a vrut Autorul să spună când a zis: „Să fie Lumină”?

Era Lumina Soarelui?

Lumina Zilei?

Lumina Cunoaşterii?