de Goran Mrakić, prozator, pasionat de aforisme satirice, suporter înfocat al Poli Timișoara

 

S-a întâmplat ca-n perioada recensământului populației din 2011, într-o zi de joi, 27 octombrie, să se dispute meciul din optimile Cupei României dintre Poli Timișoara și Steaua București. Noi eram în liga a doua, jucam în tricouri alb-negre și ne făceam iluzia că putem părăsi scena ca în tragediile grecești. Clubul își trăia ultimele clipe (mai exact, luni), așa că simbioza dintre triumf și moarte a creat un surplus de adrenalină în tribune. Poli a jucat nesperat de bine și a câștigat cu 2:0 prin golurile lui Ryketts și Goga, iar suporterii, după tradiționalul schimb de amabilități cu simpatizanții oaspeților de după meci, au început să sărbătorească victoria.

A fost una din acele nopți albe, lungi, frumoase, pline se povești, rememorări, cântece prin berării și speranțe puerile. În sinea noastră știam că ducem o bătălie dinainte pierdută, dar refuzam să ne predăm, chiar dacă presimțeam că eroismul desuet nu are nici o valoare practică în contextul istoriei reale și rușinoase a depunctărilor, fuziunilor, retrogradărilor și desființărilor. Niște oameni mai importanți și mai puternici urmau să decidă ce se va întâmpla cu obiectul pasiunii noastre și nu puteam face nimic în această privință, decât să hăulim de ciudă în noapte ca niște lupi condamnați la pieire sau pribegie în valea umilințelor.

Când am ajuns acasă m-am apucat să răsfoiesc un Kicker Sport din colecția de odinioară a bunicului meu, care în anii `80 primea de la un prieten ziare și reviste nemțești. Publicația prefața finala Cupei UEFA din mai 1989, Napoli-VfB Stuttgart, și relata pe larg despre semifinala câștigată de italieni în fața lui Bayern München.

Sponsorii celor două formații erau, țin minte și acum, fabrica de lactate Südmilch, respectiv compania americană Mars. Simpatizam cu ambele echipe, din motive diferite. Din perspectiva mea de atunci, VfB venea din țara dulciurilor de calitate, a hainelor frumos mirositoare, a revistelor tipărite pe hârtie lucioasă, a mașinilor puternice și a fotbalului jucat cu o dârzenie de invidiat. În schimb, la televiziunea iugoslavă am urmărit, copil fiind, câteva secvențe filmate la Napoli în preziua meciului. Tot orașul fierbea, la propriu, ca un vulcan, nu mai văzusem niciodată un asemenea entuziasm. Fanatismul puhoaielor care îl divinizau pe Maradona era aproape contagios, nimeni nici nu-și imagina că finala poate fi pierdută. Mii de scutere, mii de steaguri cu celebrul măgar napoletan și mii de fulare alb-albastre fluturau în drum spre stadionul San Paolo.

Revăzând acele imagini pe youtube mi-am imaginat-o pe Poli, din postura de echipă de ligă secundă, jucând și triumfând în finala cupei. De ce nu chiar la anul? îmi spuneam în sinea mea. În momentul respectiv n-aveam de unde să știu că vom pierde următorul meci, din sferturi, cu Gaz Metan Mediaș, așa că-mi permiteam să mă autoamăgesc. Dacă măgarul era simbolul lui Napoli, care ar trebui să fie al nostru? Cu gândul ăsta am și adormit spre dimineață.

A doua zi după-masă, în timp ce dormeam frânt, cineva a sunat la ușă. Bunica mea a deschis și a invitat-o în cameră pe femeia care făcea recensământul. M-am trezit auzind discuția și m-am ridicat din pat pentru a merge în bucătărie. Trecând prin cameră am salutat printr-un mormăit și, în timp ce cotrobăiam prin frigider după un iaurt, am auzit răspunsul bunicii mele la întrebarea despre naționalitate:

– Eu sunt sârboaică, iar el, zise arătând cu mâna în direcția bucătăriei, e un cal care uită să dea noaptea pe acasă.

Instantaneu, mi-am amintit ce citisem despre mascota formației lui Maradona, care inițial fusese un cal persan, simbolul Regatului de Neapole. Dar fiindcă în primele meciuri din anii `20 echipa a înregistrat numai rezultate slabe, mucaliții suporteri sudiști au spus că i s-ar potrivi mai degrabă ca simbol un măgar decât un cal de rasă. Astfel a ajuns bătrânul asin al unui anume Fechella, negustor care vindea alimente în cartierul Luzzatti, mascota clubului Napoli.

Când a plecat doamna cu recensământul, am întrebat-o pe bunica răzând:

– Tako su me zaveli, kao konja? (Așa m-au trecut, drept cal?)

– Da, iako si više zaslužio da budeš magarac. Jedan veliki magarac. (Da, cu toate că ai merita mai mult să fii măgar. Un măgar mare).

PS: Când am fost la Roma în anul 2013 mi-am luat câteva suveniruri cu Lazio, dar și un steag alb-albastru cu măgarul napoletan răgând sfidător și mândru către istorie. Ca să-mi aduc aminte toată viața cum am fost luat în evidență, cel puțin la modul simbolic.