“Într-o stare de suferință extremă, pe lângă alte suferințe, Radu Gyr era chinuit de un prolaps. Mi-aduc aminte de vorbele lui Cornel: La fiecare scaun, îi ieșea intestinul de vreo 40 de centimetri. De fiecare data, în lungi ședințe chinuitoare, numai cu răbdare și cu mâinile goale, Cornel reușea să rezolve criza,  reintroducându-i intestinul la loc. Singurul ajutor pe care îl primea era un lighean cu apă caldă, cerut de la bucătărie. Și asta, fără știrea administrației și numai datorită strădaniilor prin care Petrasievici câștigase un dram de bunăvoință din partea gardianului.

Am recitit cu furie nemărginită acest fragment din „Închisoarea noastră cea de toate zilele” a lui Ion Ioanid.

Cei care au făcut Marea Unire, cei care au luptat în al Doilea Război Mondial, cei care au condus o Românie pe cale să devină prosperă, și-au pierdut speranțele și viețile în închisori. Și nu numai ei… S-au întâlnit în închisorile de la Aiud, Pitești, Râmnicu Sărat, Sighet, Cavnic, la Canal, partizanii din munți, legionarii, țărăniștii, liberalii și chiar comuniștii proscriși. În timp ce marele Maniu își trăia ultimele clipe în închisoare, tot acolo erau schingiuți și comuniștii din lotul Pătrășcanu. Micimea umană nu a ținut cont de doctrine. Brutele au fost brute și pe vremea legionarilor și pe vremea comuniștilor. Dincolo de resorturile politice, jeguri precum Vișinescu sau Ficior s-au înconjurat de nenorociți abrutizati, primitivi, care chinuiau oameni în ultimul hal. Orice ar fi făcut un om, nu merita tratamentul la care a fost supus Radu Gyr. Mă cuprinde furia și mă cotropește rușinea când văd ce e în jurul nostru, când uitarea se așterne năucitor peste ceea ce s-a întâmplat atunci în închisorile românești. Cum s-a ajuns în astfel de situații, ca un român să schingiuiască alt român, ca un român să omoare un alt român?

Pare simplu… Era unica șansă a unor nenorociți să își câștige existența, nu cu creierul ci cu pumnul. Niște needucați, niște brute, au ascultat cu plăcere ordinele altor needucați, altor brute. La aceștia însă ajungeau ordinele de la Moscova. Comunismul, o boală cruntă care a desfigurat România, a împuținat-o de cei buni și i-a zguduit din temelii credința, a beneficiat din plin de cozile de topor ale sovieticilor!

 “Drohobeczky a cunoscut și picătura chinezească ori refuzul apei după ce i s-au pus în mâncare două linguri de sare. A fost obligat să ingurgiteze fecale și mâncare fierbinte, dar și să înghită urina și voma lui Hajek. Unul dintre agresori i-a strâns degetele de la mâini și de la picioare în tocul ușii, după ce pusese bucăți de lemn între ele. I-au fixat în gură un picior de pat, pe care agresorii l-au lovit pe rând, până când i-au rupt un dinte. Hajek a fost ars cu țigara, înțepat cu un ac în fund și pus să stea cu un băț murdărit de excremente în gură”. Acesta este un fragment din Ultimul cuvânt – retrăind fenomenul Pitești, lucrare scrisă de cercetătorul Alin Mureșan. În fragment sunt descrise chinurile la care erau supuși doi etnici maghiari – deținuți politici la Gherla, chinuri obișnuite prin care treceau toți cei considerați bandiți de către regimul comunist. Interviurile cu supraviețuitorii închisorilor comuniste sunt cutremurătoare. Ceea ce spun foștii deținuți este greu de citit, dar de trăit…

Mai e ceva, mult mai grav: România a atins un nivel diabolic al schingiuirilor, deoarece la Pitești, în acel experiment al reeducării, în lupta pentru a scăpa de pușcărie, cei mai slabi de înger deținuți erau cei care își băteau colegii, până mai ieri chiar prieteni de familie, chiar rude. Niciunde în Europa de Est nu s-a mai întâmplat așa ceva: un năpăstuit de soartă să fie bătut cu o brutalitate greu de imaginat de către alt deținut. Printre zăbrele priveau aceste spectacole inumane alți needucați, alte brute, mulțumiți însă că nu s-au murdărit și la propriu de sângele celor care au îndrăznit să aibă o altă opinie politică decât a lui Stalin. Dar Stalin știa că opoziția din România e pe cale să fie distrusă. Aveau grijă alți needucați, alte brute, alte cozi de topor, să comunice cu Moscova.

  Veți spune că toate acestea s-au întâmplat în întunecații ani 50 ai secolului trecut. Mult prea demult ca să mai fie relevant pentru ziua de azi. Greșit. Puteți să treceți și peste perioada lui Ceaușescu, ultimul stalinist  European, dar faceți o oprire chiar în zilele Revoluției din 1989. Vă amintiți? Iliescu nu a sunat la Washington, a sunat tot la Moscova să ceară ajutor…

 Azi, când soldații ruși sunt atât de aproape de granițele noastre, de le simțim mirosul picioarelor, alte cozi de topor, mult mai sofisticate în acțiune, dar până la urmă, tot needucate, se pregătesc să devină și brute. Noile cozi de topor ale Moscovei se pregătesc rânjind să își trădeze aproapele, să bată, să schingiuiască, măcar să arate cu degetul un nefericit care acum are altă opinie!

 Între timp, se sting uitate de toată lumea, ultimele câteva mii de deținuți politici și de veterani de război, pe care nu i-a chemat nimeni la vreo școală, în ultimii 30 de ani, să stea de vorbă cu copiii. Așa, ca de la bunic la nepot. Cu siguranță, copiii noștri ar fi învățat mai multe decât din manualele de istorie, proaste și seci.

Până la urmă, pericolul mai mare nu e că rușii sunt aproape, ci că lemnul cozilor de topor inmugurește.