Am fost din nou la sor-mea, la Barcelona. Dacă nu ar fi fost scandalul din țară (ăla cu coronița, cu linșajul public al copiilor care nu învață), nu aș fi mers la serbarea de sfârșit de an a nepotului meu, la Institutul Maria Espinalt. Aș mai deschide o paranteză, să vă spun că Maria Espinalt a fost o soprană catalană care a trait în cartierul Poblenou din Barcelona. Așa că Institutul (puteți să îi spuneți liceu), fiind o școală de cartier, îi poartă numele.

Am întârziat puțin. Când am intrat în sala de festivități, pe scenă erau niște tineri îmbrăcați fistichiu. Vreo doi băieți aveau bermude, fetele în rochițe lejere, asemănătoare celor de plajă. “Cine sunt puștii?”, am întrebat-o pe sora mea. “Profesorii!”

Am belit ochii mai bine. Mda, puteau fi profesori. Nici în sală nu era cineva îmbrăcat de nuntă, cu sacou și pantalon la dungă. Au vorbit câțiva profesori, au fost întâmpinați cu veselie de către copii și părinți. Nu aș putea să vă spun ce au zis, spaniola mea e subțire, limba catalană e zero. Cel mai aplaudat a fost un tânăr, mi-am dat seama că este un fel de Mister Popularitate.

Am întrebat-o iar pe sor-mea: “Ce fapte de vitejie a făcut domnul, de îl aplaudă poporul?” S-a uitat la mine îngăduitor, de parcă trebuia să știu deja că Josep Gallego Colomer, profu’ de muzică de la Maria Espinalt, e cunoscut pentru faptul că a venit pe cal de la Bilbao la Barcelona. Asta e, nu toată lumea e perfectă! Nu am știut, am aflat.

O profesoară fâșneață i-a anunțat apoi pe copii că trebuie să intre pe telefoanele mobile, pe un anume link. A fost un minut de agitație, apoi pe ecranul sălii de festivități au rulat câteva întrebări, iar copiii aveau de ales din 4 variante de răspuns. Apăsau ecranul telefonului, pe ecran apărea statistica răspunsurilor. Nu erau întrebări din matematică, fizică sau chimie… “Ce obiect a zburat cel mai des prin clasă în timpul orelor?” “Cui i s-a spus de cele mai multe ori, în timpul pandemiei, să își pună masca?” A fost o hăhăială de nedescris.

Moment solemn! Fiecare elev era chemat pe scenă și i se înmâna un sul de hârtie și o cutie. “V-am prins, capitaliștilor”, a tresăltat în mine mândria de pionier.

“Deci dați premii!” M-am uitat din nou în sală, să văd cum unii își pun pe cap și coronița. În afară de coarnele de drac pe care le purta o puștoaică, dimpreună cu o rochie ferfenițită și niște bocanci grei, negri, nimeni nu purta ceva pe cap. Ah, ba da. Un puști drăguț, musulman, purta turban. Toți copiii au fost invitați pe scenă, unii s-au îmbrățișat cu profesorii, alții au bătut cuba, alții și-au atins pumnii, și-au luat sulul de hârtie (nu era vreo diplomă, era o banală hârtie cartonată cu fotografiile absolvenților) și cutia în care era o cană și au ieșit în curte, să socializeze cu părinții și profesorii, la un suc și un pișcot. Cinste din partea școlii, să ne înțelegem, nu au dat părinții bani. Niciun elev nu a adus vreun buchet de flori vreunei profesoare, nimeni nu a dat vreun cadou din partea comitetului de părinți. Niște triști…

Am ajuns la concluzia că nu știu cum se face! Cum să nu fie profesorii îmbrăcați în costum? Put și ei o oră a transpirație, dar măcar sunt prezentabili. Cum să nu vină profesoarele îmbrăcate în rochii de seară, cu părul făcut sarmale? Se poate așa ceva? Să nu fie măcar un părinte care să mulțumească înflăcărat colectivului de dascăli, cei în mâinile cărora ne punem viitorul copiilor noștri? Să nu urechezi tu măcar un repetent, să îl faci de rahat în fața audienței, măcar să îl lauzi pe cel mai tocilar, să fii mândru de vițelul solemn care are numai note de 10 și a ajutat și o bătrânică să treacă strada pe trecerea de pietoni, desi era în timpul liber? Uuuuunde e popa din fața careului, să ierte copiii de păcate și să îi îndemne să fie buni, să nu poarte fuste scurte și să se uite la televizor mai rar, că e lucrarea diavolului? Dar milițianul… Oare nu le lipsește sectoristul de la serbarea școlară, să le spună copiilor, de sub caschetă, să fie cuminți în vacanță? Și primarul ce o fi făcând mai bun la ora aia, decât să promită că vopsește sala de sport, că repară aleile din curtea școlii? Proști mai sunt occidentalii ăștia! Nu știu cum se face!

Mi-am tot pus aceste întrebări până acasă. I-am cerut nepotului caietele, să văd ce a învățat el anul ăsta. Că bănuiam că, dacă ultima zi de școală, cea cu serbare, nene!, a fost ratată, înseamnă că celelalte au fost dezastru!

M-am învinețit tot de furie când l-am văzut că vine cu un laptop și cu două caiete, în loc să vină cu 20 de caiete, câte unul de clasă și unul de teme, la fiecare materie. E clar, băiatul ăsta îmi face neamul de râs în străinătate! “Tu nu ai decât două caiete?” “Am doar unul.

“Ălalalt e un dosar pentru proiecte”

Să turbez, nu alta!

“Vrei să îmi spui că, de fapt, ai un caiet pentru toate materiile? Pentru tot anul???”

“Da, e un caiet cu coli de mai multe  culori. Pentru fiecare materie – o culoare. În el am toate materiile.” M-am uitat pe caiet, am ajuns la matematică, ecuații de gradul I. Ce înapoiați sunt! M-am uitat și pe proiectele speciale. Cum faci o casă, care e treaba cu curentul electric într-o locuință, apoi o temă stupidă – cum ai vrea să arate statul tău?

Am deschis laptopul, aici e toată teoria la toate materiile, aici se fac teme (nu multe, să nu fie copilul stresat), aici se fac proiecte la alegere (nepotul meu făcuse un eseu despre un atentat terorist plănuit de ETA la un complex comercial din Barcelona, în anii 80.)

Am închis rușinat și laptopul și caietul când am văzut că nepotul meu desenase o p și o p (înțelegi voi, organele acelea, unul erect și unul… mai bine, lasă). Dacă noi desenam așa ceva în școală, ni se dădea nota 4 la purtare, ne erau chemați părinții la școală și acasă luam bătaie…

 

Așa a fost la serbarea școlară la Institutul Maria Espinalt din Poblenou, Barcelona. O fi bine, o fi rău? Eu cred că e bine! Și m-am gândit când am folosit ultima data șirurile și limitele. Nu mi-am amintit, cred că niciodată. Oare când am folosit trigonometria?

Mi-am amintit! Când am spus un banc stupid, acum câțiva ani: știți cum face un cal când urcă dealul? Tropa tropa cos de alfa.

De fapt, nu cred că școala de afară e mai slabă. Cred că te pregătește pentru viață, nu pentru a deveni membru al Academiei. Nu te face bou solemn, ci te face uman. Și știți ce? După școală, un tânăr merge să muncească – știți câți muncitori spanioli lucrează la patronii români? Puțini, foarte puțini. Dar știți câți români muncesc în Spania? Aproape două milioane! Până la urmă, contează cine pe cine angajează, nu ce te-a învățat școala, ci cât de performant ai devenit. Faptul că spaniolii, francezii, germanii, englezii, italienii, austriecii angajează români – și nu invers – arată că școala lor este mai bună!

Bine că avem un proiect România Educată! De fapt, avem o realitate –  România Emasculată!