– Ce copil îi ăsta, care nu mânăncă ouă de Paști? întreabă nedumerită vecina întinzându-mi o cotăriță multicoloră.

– Păi dacă i-a adus zeka o tablă de Eurocrem, normal, a găsit-o, a ras-o și acum nu-i mai trăbă nimic, zice străbunică-mea.

Într-adevăr, ritualul căutării pachetului ascuns de zeka (iepuraș)în trifoiul grădinii e unul din cele mai așteptate ale anului. Sunt în stare să reperez cu ochi de șoim, de la 1 km, ambalajul ciocolatei iugoslave de culoare maro cu dungă albă la mijloc. Apariția ei anulează vibrația stroboscopică a ouălor vopsite, pipota de pui din zupa de duminică, mormanele de șnițele și fripturi ornate cu rozmarin și cozonacii pufoși cu nucă. Eurocremul vine din lumea magică de dincolo de ecranul televizorului alb-negru, în care toţi vorbesc limba noastră, în care se cântă muzică rock la liber și-n care joacă PartizanBelgrad.

– Uite, nici drob nu vrea! constată la un moment cu stupoare dat baba.

– Știu, nici carnea de miel nu-i place, adaugă tata.

– Păi și ce-o să mânce? întreabă cu vădită îngrijorare bătrâna.

– Aș mânca niște pită cu unt și parizer, spun la modul cel mai sincer.

Toți membrii familiei mă țintuiesc din spatele bucatelor pascale cu niște priviri în care se amestecă ultimele fărâme de bunăvoință amestecate cu dispreț benign.

Pe lângă duzina de platouri apare la un moment dat, asemenea unei rude nedorite, neinvitate și proscrise de toată lumea, o farfurioară cu două sandviciuri cu unt și parizer de Comtim. Le înfulec repede, cu poftă, după care îmi iau ”artexul” și întreb dacă pot să merg la fotbal.

– Cine joacă fotbal azi? Toată lumea stă acasă de Paști, cu familia.

Totuși, sar pe bițiglă și merg până la teren, unde mă conving de unul singur că, într-adevăr, nu-i nimeni.

A doua zi trebuie să mergem la cimitir. Străbunica mă pune să aleg un ou cu care să particip la concursul ad-hoc de ciocnit. E o chestie distractivă, le place tuturor copiiilor. În naivitatea noastră, am prins bondari pe izlaz și i-am aruncat găinilor fiindcă ni s-a spus că astfel vor face ouă mai tari. Nu știu dacă să aleg unul verde sau violet, sînt culorile care-mi plac cel mai mult.

– Vezi, să nu iei cumva oul ăla roșu de lemn, fiindcă tu, la cât ești de nărod, ai fi în stare! îmi spune baba.

– Păi cum crezi c-am spart anul trecut 14 ouă la cimitir?

– Bože Gospodi! Și ce-ai făcut cu atâtea ouă sparte, că de mâncat nu le mânci, iar acasă n-ai venit cu ele…

– Ce să fac, le-am dat unei țigănci.

– Uneori chiar mă întreb dacă nu te-am înlocuit din greșeală cu unul de-al lor la maternitate la Sânnicolau…

La intrarea în cimitir îi aud pe bărbații din corul bisericii cum cântă troparul învierii în limba slavonă liturgică: ”Христос воскресе из мертвых…” Pentru un moment am impresia că omul răstignit pe cea mai mare cruce de pe deal mă privește doar pe mine, de parcă ar fi singurul care înțelege de ce îmi place mai mult Eurocremul decât cozonacul cu rahat, sandviciul cu parizer decât drobul cu ou, fotbalul cu băieții decât masa de duminică și formația Riblja Čorba decât corul școlii.

Bunica trece cu o sticluță de apă pe la mormintele rudelordecedate. Ultimul pe care îl vizitează e cel al Nanei, bunicii sale, pe care, evident, n-am apucat-o în viață. Din mormânt n-a rămas aproape nimic, nici măcar crucea de lemn, doar câteva narcise răzlețe. Totuși, aceste flori efemere emană parcă mai multă frumusețe decât toate monumentele de granit și crucile de marmură din jur.  

Scot din buzunarul pantalonilor oul roșu de lemn și-l azvârlu peste gard, în bălăriile din gârla asanată de lângă cimitirul sârbesc, acolo unde, pe vremuri, îmi povestește bătrâna la plecare, oamenii prindeau știuci de mărimea sticlelor de 2 litri.