de Dan ȘELARU, doctor în matematică

Pentru toți dictatorii sau liderii autoritari din istorie există o singură poveste, se repetă la infinit și nimeni nu învață nimic. În prima fază fac niște fapte de glorie și ajung iubiți de popor, asta îi face să creadă că sunt infailibili, resping din jurul lor orice persoană care-i contrazice, se înconjoară doar de lingăi care-i dau dreptate necondiționat, acesta pierde legătura cu realitatea, deciziile devin tot mai aberante, poporul suferă, opoziția internă sau externă, care totdeauna există, sau chiar lingăii îl înlătură de la putere în uralele populare și, de multe ori, povestea se repetă. De asta sunt bune alegerile cinstite și limitarea mandatelor, ca nu cumva vreun narcisist sau psihopat să stea prea mult la putere, numai ăștia ajung în asemenea poziție.

Și asta indiferent că respectivul s-a chemat Cezar, Napoleon, Mussolini, Adolf Hitler, Idi Amin, Pol Pot sau Nicolae Ceaușescu.

“Don’t get high on your own supply” un soi de “nu te îmbăta cu apă rece” în versiunea lui Michelle Pfeiffer în Scarface, nu crede propria propagandă, dacă faci propagandă și nu o crezi ești un ipocrit, atunci când o crezi deja ai devenit un pericol pentru tine și cei din jur, ai pierdut legătura cu realitatea, deciziile tale nu se mai bazează pe fapte ci doar pe propriile iluzii.

Și așa cum spunea Otto von Bismarck – “Preventive war is like committing suicide out of fear of death”, să apelăm la istorie, Germania nazistă și cucerirea Danemarcei și Norvegiei sub pretextul că ambele țăti vor fi folosite de Marea Britanie, atacul japonez de la Pearl Harbour, considerând războiul inevitabil, japonezii au decis că un atac preventiv le-ar mări șansele de câștig, războiul din Iraq din 2003 sub pretextul posesiei armelor de distrugere în masă. Toate s-au terminat prost pentru atacator, chiar dacă pe moment au avut succes, lipsa moralității unui astfel de atac a făcut ca națiunile atacate să lupte indiferent de raportul de forțe și să capete simpatia întregii lumi.

În 1994, la Budapesta, Statele Unite, Federația Rusă și Marea Britanie au garantat granițele Ucrainei în schimbul a 1600 de focoase nucleare, Ucraina era a treia putere nucleară a lumii. Tratatul a fost pus în practică, dar, în cuprinsul lui, tratatul nu garanta nicio intervenție militară în cazul unui atac asupra Ucrainei, era doar un angajament politic. Și așa este din 2014, doar o vorbă fără susținere. Cum stăteau lucrurile azi dacă Ucraina era o putere nucleară?

Cea mai bună lecție pe care omenirea a primit-o zilele astea, pe lângă solidaritatea umană, a fost cea a ambasadorului Kenyei la Națiunile Unite. Țările africane au granițele trasate în urma destrămării imperiilor coloniale, imperiile nu au ținut cont de etniile separate de granițe arbitrare, de geografie, de religie. În 1963, națiunile africane au hotărât că în ciuda tuturor nedreptăților istorice ale acestor granițe, acestea sunt inviolabile. Și, deși au existat nenumărate războaie civile, cauzate în principal de aceste granițe, conflictele interstatale au fost limitate. Paradoxal, granițele din Africa se dovedesc mai stabile decât cele europene, țările din fosta Iugoslavie și fosta URSS n-au înțeles nimic din experiența africană.

Și acum putem concluziona, un lider autoritar, că este pe viață președinte al Rusiei, având în spate un arsenal nuclear, a ajuns să-și creadă propria propagandă și a atacat o țară membră ONU, încălcând tratatele semnate de țara pe care o conduce, și nu e prima oară, e a treia oară. Ce l-a mânat în această aventură, o nostalgie bolnavă după măreția rusă sau sovietică dublată de un motiv mult mai pământesc, nivelul de trai din Rusia, mult inferior statelor cu care se compară, dacă nu poate oferi bunăstare, oferă inamici. În Rusia se trăiește mai prost decât în România în ciuda resurselor.

Restul lumii se comportă declarativ de frica autocratului, ca nu cumva să primească o bombă nucleară în cap. Ce nu înțelege lumea este că dacă lasă Ucraina baltă, următoarea o să fie Moldova sau altă halcă din Georgia sau Ucraina, sau anexarea țărilor din Asia Centrală. Sau cucerirea Arcticii, în 2007 au înfipt la Polul Nord, sub banchiză, steagul Rusiei.

Și atunci ce-o să facem? Ne bazăm pe lingăi? Războiul ăsta o să se termine cumva.