Cu o zi înaintea meciului din preliminariile Ligii Campionilor dintre Șahtior Donețk, câștigătoarea Europa League în acel an 2009, și Poli Timișoara, eram pe terasa barului Bond din Piața Unirii, unde lucra ca ospătar un băiat din brigada Masseria, Matei.

Tocmai venise din Germania și amicul meu R.H, pe care îl îmbătasem crunt cu un an înainte cu Stroh, de n-a vrut să-l culeagă nici un taxi. De atunci m-a poreclit ”Saruman”, vrăjitorul cel rău, care-n cârdășie cu barmanul de la D`arc bea shoturi de pepsi în timp ce altora le dădea rom de 80 de grade. Și-n timp ce ne făceam planuri să ne vedem a doua zi la o bere pentru a urmări meciul pe ecranul mare din piață, s-a făcut aproape miezul nopții. Când să plecăm acasă, apare de undeva M.B, un băiat din Severin, polist, care plătise 250 euro (parcă) să meargă în Ucraina la meci cu charterul Carpatair. ”Sârbule, nu mai stai în oraș?„ ”Nu mai stau, mă duc acasă.” ”Hai, mă, că dau eu o bere, un vin, orice, după aia luăm un taxi și ne tirăm la birtul lui nea Stelică de la sala Olimpia”.

N-a fost nici bere, nici vin, ci whisky Grant`s, singurul de care aveau la bar, plus niște impulsuri la aparatele de poker. Pe la 3 dimineața M.B. a simțit că nu mai poate, așa că mi-a zis să merge să se culce măcar câteva ore, la 7 urmând să plece de la stadion spre aeroport. Eu am mai atârnat pe-acolo până pe la 6.30, când s-a luminat de ziuă, iar druckerii începeau să se strângă la autocar. ”Bă, unde-i M.B?” întreabă cineva. ”S-a dus să se odihneacă”, zic eu. ”Mergeți să-l treziți, în juma de ceas plecăm”. Degeaba l-au sunat de 20 de ori, degeaba au bătut la ușa lui și în fereastra balconului de la parter, pe M.B. nu l-ar fi trezit nici artileria rusă. Unul dintre organizatori m-a întrebat pe nepusă masă: ”Sârbule, ai pașaport?” ”Da”. ”Du-te, ia ți-l și hai cu noi, că mai e un loc dacă ăsta nu vine. Tabelul nu-i nominal, așa că poți să vii”. ”Faza-i că nu mai am nici un ban”, spun eu. ”Poftim 50 de lei, ia un taxi și ne vedem la aeroport. Acolo te descurci tu”.

Când am ajuns acasă, bunica m-a întrebat: ”Acuma se vine?” ”Nu, acuma se pleacă!”. ”Unde fras pleci iarăși?” ”În URSS”, am răspuns convins că oricum nu mă va crede. ”O să mă vezi la televizor”, am adăugat coborând pe scări cu pașaportul în buzunarul pantalonilor scurți de camuflaj. Până atunci nu zburasem niciodată cu avionul și nu știam cum va fi, dar având în vedere că eram în ”cantonament” de cu seară, am depășit cu brio orice obstacol acrofobic, mai ales că fiecare călător a primit moca și câteva doze de Heineken.

Și fiindcă am ajuns devreme, iar până la meci mai erau câteva ore bune, un autocar ne-a preluat de la aeroport și ne-a lăsat în oraș. Program de voie, dar cu băgare de seamă. Noi nu eram prima echipă de deplasare, de fapt nici măcar a doua, și neștiind de ce rusnaci nasoi putem da pe-acolo, am stabilit s-o lăsăm mai moale cu încordatul în public. Exact asta ne-au recomandat și polițaii lor, care ne-au supravegheat și când am mers la wc. Numai vedeai în altă cabină câte un cozoroc de-ăla de gabor sovietic old-school, secondat de pistol și baston, de-ți pierea instantaneu cheful de smardoială. După o perioadă s-au mai relaxat lucrurile, iar unii au dat-o în miștouri cu două polițiste sexy, care s-au prefăcut că le pun cătușe și-i arestează. Matei a schimbat 20 de dolari în grivne, bani cu care am cumpărat aproximativ 80 de beri la o terasă. Patronul ne-a rugat să nu facem deranj și ne-a făcut cinste cu o sticlă de vodcă ”Форштадт“.

Când au ieșit la încălzite cei de la Șahtior, cu Fernandinho, Srna, Hübschmann, Piatov și Luiz Adriano, mi-a fost teamă să nu ne dea vreo cinci boabe. Încă mai am acasă un fular urâțel în culorile lor, portocaliu-negru, habar n-am cine mi l-a dat. Organizatorii n-au prea înțeles de ce înjurăm și facem semne când l-au prezentat pe antrenorul echipei gazdă. ”Но, это ваш румынский соотечественник, Мирча Луческу” (”Dar e conaționalul vostru român, Mircea Lucescu”), ne-a zis un gabor nedumerit. N-avea de unde să știe de meciul Poli-Dinamo din 1987…

Nu mi-a venit să cred când am lovit prin Gigel Bucur pe stadionul ”Olimpiysky”. La golul doi am înnebunit complet, dacă mi-ar fi spus cineva cu o zi înainte, când atârnam în bodega lui nea Stelică de la sala Olimpia, că voi vedea live acest meci, i-aș fi zis că-i dus cu pluta. Un consătean din Variaș mi-a trimis mesaj că m-a văzut la televizor. Bunica mea nu se uita la meci, altfel m-ar fi putut vedea și ea, așa cum i-am promis.

La întoarcere am mai băut câteva beri, în timp ce Roacăru, colegul lui Matei, combina stewardesele. Nu fără folos, pentru că pe una dintre ele am văzut-o ulterior la barul Bond. Ce s-a întâmplat după, nu pot să bag mâna-n foc. În orice caz, ne pregăteam pentru returul de foc de la Timișoara, un meci extrem de greu și tensionat, după cum urma să se arate. Țin minte că dădeam tonul în peluză, chiar dacă nu eram cea mai potrivită persoană pentru așa ceva, și aveam impresia că un minut durează 20. A fost cel mai glorios 0:0 la care am asistat vreodată, chiar dacă, tot privind ora pe tabelă, aveam impresia că jocul a durat 12 ore în loc de două.

Cam asta s-a întâmplat pe 29 iulie 2009, pe un aeroport și pe un stadion care astăzi nici nu știu exact dacă mai există. Bunica mi-a aruncat la gunoi colecția de bilete de la concerte și meciuri când s-a pus o dată să facă ordine. După aceea am renunțat să le mai păstrez. Singura chestie pe care o mai am e fularul portocaliu-negru. Am avut la viața mea zeci, poate sute de fulare. Toate le-am dat, vândut, împărțit, pierdut, etc. Mai am doar câteva cu Poli, Partizan și ăsta cu Șahtior. De ce l-oi fi păstrat, numai Dumnezeu știe.