Bună ziua! Sunt Marius Huc, am 51 de ani și mi-e dor de anii de liceu. Acum mulți ani am început să scriu o carte despre acei ani. Am modificat-o până nu a mai semănat deloc cu varianta inițială. Și poate am s-o mai modific. Am luat decizia să o public aici, bucată cu bucată. Dacă vă place, am s-o reîntregesc și am s-o duc la o editură, poate mă calific să o tipăresc. Dacă nu mă calific, o duc la o tipografie și o tot o tipăresc, pe banii mei. Și pe muzica mea. Încă nu are titlu, la finalul ei voi îl veți pune. Mi-aș dori să vă placă. Să vă amintească de acei ani, să vă distreze, sunt sigur ca vă veți și întrista. Mi-ar plăcea să o citească și fiul meu. Și puștii care sunt acum în liceu. Să vadă și ei ce și cum era. Faptele sunt reale, personajele sunt și ele reale. Nu am să le spun numele întreg tuturor colegilor, unora le voi schimba și prenumele. La fel și profesorilor. De drag, pentru toți. Și mai ales, de dor! Așezați-vă liniștiți la locurile voastre, începe:

 

Vara, 1985. Doi puști cu zâmbetul pe buze, eu și Mihai, purtam sub braț fiecare, câte un dosar cu șină. Unul brunet, unul blond, destul de scunzi amândoi, îmbrăcați în pantaloni scurți și tricouri pe care soarele le văzuse cam mult, încălțați cu mândria industriei încălțămintei, tenișii de Drăgășani… Am intrat la metrou la Dristor, sărind peste barele care se dădeau la o parte după ce băgai în aparat monedele de 1 leu. Și de această dată, ca mai mereu, barele nu au fost obosite. Monedele au rămas pentru un Brifcor, o ceva pe care o beam cu ochii închiși și ne imaginam că este Pepsi sau Coca Cola.

Pe peronul stației, pustiu. Lumea era la muncă deja. Cei doi prieteni s-au sprijinit de coloanele statiei și își făceau vânt cu dosarele. „Căldură mare, monșer!”, spune Mihai, din care nimeni vreodată, nu a reușit să scoată Ploieștiul lui Caragiale. „Da, căldură mare! Frumoasă vară, nu-i așa?” “Ca un căcat!” Amestecasem puțin Caragiale cu Jaroslav Hasek. Mihai îmi dăduse să citesc Peripețiile bravului soldat Svejk cu

doar câteva luni înainte. “Ia cartea asta, bătrâne, îți va plăcea mult!” Mi-a plăcut atât de mult încât am băgat-o într-o copertă de manual. Când mai intra mama la mine în camera, mă vedea cu cartea în mână, zâmbea mulțumită și se înapoia în bucătărie, la cafea.

“Vecină, învață atât de mult Mariusel…” “Știu, Coca, băiat tare deștept ai!” Toți vecinii știau cât de mult învăț, avea grijă mama să le spună. Când ducea gunoiul, mai aflau cel puțin doi. E drept, notele din catalog îi dădeau dreptate. De fapt, învățam puțin. Prindeam mult în clasă, când ni se preda lecția și eram un copil curios. Citeam mult și de multe ori mă uitam peste lecția următoare, să știu ce urmează… Iar la începutul fiecărui trimestru aveam grijă să trag tare, ca să fiu apoi liniștit până la vacanță.

Când intră metroul în stația Dristor, face un zgomot de se ridică toate alea pe tine. Cam cu un minut înainte știi că sosește, după scrâșnetul îngrozitor al roților. ”Nici ăștia de la metrou nu au luat rația de ulei”, spune Mihai. De această dată, parafrazase un banc apărut nu demult. La televiziune se dădea un serial românesc, Codin, făcut după Panait Istrati. Un film prost, făcut în anii 60, dar te uitai, că altul nu era. Ultimul episod, cel în care mama lui Codin își omora copilul turnându-i ulei fierbinte pe gât, în timp ce dormea, a tot fost amânat vreo trei săptămâni. Apoi a apărut bancul. „Știi de ce nu a mai apărut Codin? Încă nu luase mă-sa rația de ulei.” Așa era atunci, zahărul și uleiul se primeau doar cu buletinul, o cantitate mică în fiecare lună. În metrou, oarecare beznă. Pâlpâiau câteva lămpi în tot vagonul, fapt ce nu incomoda pe nimeni. Cu toții eram obișnuiți cu întunericul, curentul electric se întrerupea constant. Ne-am așezat pe scaune, nu înainte de a deschide un geam – un miros pătrunzător de transpirație dovedea că în cartierele Sălăjan și Titan se tăiase și apa caldă, nu numai curentul. Lângă noi o pensionară picotea pe scaun. Avea o pungă de plastic care se bălăngănea între picioare ca bătută de vânt. În pungă, o cutie de creveți vietnamezi. Mihai o bate ușor pe mamaie pe umăr și o întreabă serios, în timp ce continua să își facă vânt cu dosarul cu șină: “Nu vă supărațí… Unde ați găsit creveți vietnamezi?” Mamaie face ochii mari și spune: “Peste tot găsești numai creveți vietnamezi!” “I-auzi… Timpuri Noi!”, spune Mihai la fel de serios și își întoarce privirea. Într-adevăr, metroul intra în stația Timpuri Noi. Eu desfăcusem dosarul si îl țineam ca și cum aș citi de foarte aproape. În spatele dosarului se vedeau un ciuf blond și două urechi înroșite din cauza râsului.

Am mers până la Izvor, ne-am luat la revedere cu efuziune de la mamaia din metrou, care începuse să ne privească ciudat încă de la Timpuri Noi. “Bă, ce facem?” “Cum, ce facem? Căutăm un liceu, să scăpăm de dosarele astea!” Așa e, căutam un liceu. Terminasem școala generală și în urma unei ședințe de familie s-a ajuns la concluzia că nu trebuie să merg la Liceul militar de la Câmpulung Moldovenesc.

Vorbisem și cu vărul Dănuț de la Botoșani, nu îi plăcea nici lui acolo. Era deja în clasa a X-a și era tentat să plece, ceea ce a și făcut până la urmă.

Dar cel mai mult a cântărit vorba lui tata: “Ajunge unul în familia asta în armată”. De fapt, erau mai mulți militari în familie. Dintre cei șase frati ai familiei Huc, trei erau cadre militare. Cred ca într-adevăr, ajungea. Ai mei au retras dosarul de la liceul militar și am rămas fără o țintă clară. Doar cu ceva mai mulți mușchi, pentru că mă pregătisem și pentru probele fizice. Adică nu arătam chiar ca o radiografie îmbrăcată. Iar acum căutam un liceu!

Am traversat Dâmbovița și dacă traversam și strada ajungeam la Liceul Lazăr. Am văzut însă o fată frumoasă – și ea cu un dosar cu șină sub braț – și nu am mai traversat. Am mers spre Universitate, la puțini pași în spatele fetei, am mai admirat afișele filmelor de la cinematografe și… am pierdut fata! În timp ce noi ne hlizeam, presupun că a făcut dreapta pe o stradă. Am pierdut astfel și Lazărul. Am ajuns în Piața Rosetti, ne-am oprit și am început să vorbim!

“La dreapta e Liceul Unirea, liceu bun. Dincolo de Unirea e Economicul, liceu bun, dar nu mă văd ospătar. Dacă luam câteva stații autobuzul 311, ajungem la Liceul Mihai Viteazu…” “Da, și dacă nu coborâm din 311 ajungem iar în Dristor, mergem la tine și mâncăm niște sarmale, că a făcut Cocuța.” “Hai, băi Mihai! Ne concentrăm puțin?” “Hai la Spiru!” Am luat-o pe străduțe, am mai văzut puști cu dosar sub braț. Era puhoi spre Spiru Haret.

Am intrat în curtea liceului, mi-au plăcut curtea mare și clădirea veche. Dăm să intrăm și ne oprește un nene îmbrăcat cu un halat plin de ulei, cu mâinile unsuroase, care căra un calorifer. “Hei, ce face băieții? Unde merge?” “Dorim să ne înscriem la liceu!” “Nu p-aici se intră. Prin față, prin clădirea nouă. Auziți, da’ voi credeți că la Spiru Haret intră d-ăștia cu teniși în picioare?” “Mi-a căzut papionul în ciorbă dimineață. Nu știam că e ținută obligatorie.” “Mai sunteți și obraznici. Vă urez să luați examenul!” “Ce tembel e ăsta! Mai avea puțin și arunca cu caloriferul după noi și totuși ne-a urat să luăm examenul”, îi spun lui Mihai mirat, în timp ce intrăm pe ușa din față a liceului. Mergem nu mai mult de 5 metri în înteriorul liceului și imediat, în dreapta, vedem bustul lui Spiru Haret.

Un bust reușit, Spiru Haret sculptat era fix precum Spiru Haret din fotografiile de epocă. Mai puțin țigara aprinsă, fixată între buzele de bronz. Un golan mai mare îi pusese în gură o țigară care încă fumega.

Și eu și Mihai am spus cam în același timp, rânjind: “Cred că ne va plăcea aici.”