Căci, grohăitul mațelor astupă vocea conștiinței, nu e așa?

Şi, dacă ar fi să alegem între a strânge cureaua pentru a reuşi să sancţionăm dur Rusia pentru agresiunea asupra Ucrainei, am alege să ne miorlăim că ni se ia benzina de la maşină, că ni se sugerează să mai punem o haină pe noi să nu ne fie frig. Băi, dar chestii d-astea am avut pe vremea lui Nea’ Ceaşcă!

Îi auzi văitându-se la margine de Facebook, cum se văitau alţii la margine de şanţ: „Ni se cere să ne reducem consistent confortul vieţii şi consumul”, „atunci de ce naiba l-am dat jos pe Ceauşescu?”. „Ca să putem pleca din ţară cu milioanele? Asta era cauza pentru care au murit cei din decembrie ’89?”

Totuşi, care e legătura dintre ce au făcut românii în Decembrie 1989 şi nişte sacrificii necesare pentru a opri un dement ca Putin înainte de a cădea bombe şi peste România? Retorica aceasta e extrem de culduşă.

Unii mor şi îşi pierd agoniseala de o viaţă, iar alţii se plâng de „restrângeri” care le afectează calitatea vieţii şi nivelul de trai.

Să fii ucis cu rachetuţa în propria casă, sau să ţi se radă cu bomba casa şi să fii pus pe drumuri fără nimic în bocceluţa din spinare (nu ca românii plecaţi să-şi caute un rost mai bun în alte părţi şi care ne sunt daţi ca exemplu), cred că e o scădere absolută a nivelului de trai.

Nimeni nu l-a invitat pe dementul de Putin în Ucraina – să nu îmi veniţi cu retorica troll-ilor Kremlinului că l-a obligat NATO cu extinderea şi alte blablauri. Putin se pregătea de câteva decenii să ajungă în Ucraina, unde avea impresia că îi este ca acasă. N-a fost şi (sperăm) n-are să-i fie.

Prin urmare, l-am dat pe Ceaşcă jos în Decembrie 1989 de dement ce era. Că avea impresia că este acasă în casa fiecăruia dintre noi şi, ca atare, îşi putea permite să facă ce vrea cu noi, cu viaţa noastră intimă, cu libertatea noastră.

După ce l-am dat jos, este greşeala noastră că nu am mers până la capăt: ar fi trebuit să îi călcăm pe ceafă întreaga clică de pecerişti, securişti, activişti – să îi aliniem la perete şi să-i fi împuşcat (apoi să ne regretăm faptele şi să ne pară rău) – şi, poate, ne-ar fi fost mai bine.

Dar a fost Revoluţa noastră, furată de revoluţia lor.

L-am dat jos pe Ceaşcă pentru Libertate (de expresie, de mişcare), nu pentru benzinică, păpică şi alte rahaturi ce ţin de consum. Se striga „Libertate” în pieţe şi pe străzi, nu „benzină”, „lumină”, „lapte şi miere”.

„Lapte şi miere” ne-au dat ei la pungi „de un leu”, „să voteze tot neamu, să plece Raţiu şi Câmpeanu, că „Iliescu, te iubim, că ca tine nu găsim”… Speranţe mici, orizont de aşteptare mic, hrănite cu punguţa, ieftin, prea bun, prea ca la ţară…

„Lapte şi miere” ne-au dat ei după aceea, până ni s-a acrit şi mulţi au luat calea bejaniei. Dar nu cu kalaşnikovul la tâmplă, şi nici cu casa fumegând în ruine în spate…

Şi poate ar fi de discutat şi despre exportul de mizerie umană pe care l-am dat Occidentului în primii ani după Revoluţie. Cum ne-am mâncat noi omenia şi respectul câştigate cu sânge prin intermediul cerşetorilor, hoţilor şi proxeneţilor. Dar este altă poveste.

Una despre complicitățile noastre, care încep de la o parcare aiurea, de la un traversat pe roșu, că „Nu trece nicio mașină”, de la un banal sărit peste un rând… De la un „Nu cunoşti pe cineva?”…

De la cum ajungem să nu mai băgăm în seamă micile încălcări ale legii și abuzurile autorităților, mai ales atunci când acestea ne sunt împachetate în ambalajul distracției publice (consumului). Cum nu mai gândim logic și moral, tributari fericirii noastre de moment. Cum nu ne tresare conștiința în timp ce ghiogâlțăim mici și gâlgâim halbe de bere prin Centrul oraşelor și nu ne punem elementara întrebare: „Măi, oare cei care trăiesc aici unde zbierăm noi și muzica e dată la maxim, aşa cum ne place, cum de rezistă?”

Ăştia care zac, ciuruiţi de gloanţe pe drumurile Ucrainei, oare cum rezistă? În timp ce noi ne miorlăim că s-a scumpit benzina, gazul, curentul… Dar astea se scumpesc de 30 de ani; de când sunt eu jurnalist, nu e an lăsat de la bunul Dumnezeu să nu fi scris despre cum s-au scumpit toate cele ale consumului – despre acţiuni ale politicienilor luate cu curul în interesul găştilor lor securisto-mafiote şi în detrimentul românilor.

Dar toate acestea s-au întâmplat încetişor, cu pasul şurubului mic – ca la broasca fiartă la foc mic până crapă în oală. Acum s-a turnat apă clocotită peste broaşte, aşa că s-au pornit să orăcăie.

Pomeneam de românimea politică, mediatică, civilă și civică, deoarece cea electorală nu contează. Indiferent de ceea ce se întâmplă în realitate, indiferent de cine o lasă cu blidul gol și buzunarele fâlfâinde, aceasta nu-şi lasă dragostea dintâi.

Electoratul de tranziție e veşnicul alegător al lui Ion Ilici Iliescu și nostalgic după Ceaușescu. Asta au în subconştient (imaginea „Tătucului”) cei care se duc la vot și care, din 1992 încoace, au tot coborât ștacheta a ceea ce-și doresc în numele „răului mai mic” și al polarizării pe „ai noștri”. Noi nu alegem (nici când discutăm despre agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei), jucăm fotbal.

Au trecut peste trei decenii de când România a schimbat aberația comunismului cu haosul veşnicei tranziții. Povara celei mai „minunate şi drepte dintre orânduiri”, cu povara vechii moşteniri. O minciună ordinară, cu cea feliată în tranşe mai mici. Răul Absolut cu răul mai mic. Rahaturile propagandei comuniste, cu propaganda „rahatului curat” al politicilor corecte. Marxismul, cu neo-marxismul. Slugărirea la nomenclatura de Partid şi de Stat, cu sclavia la stat şi corporaţii.

Dumnezeu îţi dă, dar nu îţi bagă în traistă – unii nu s-au putut desprinde de la pământ în aceşti peste treizeci de ani. Slugi au fost, slugi au rămas. Blidul mai presus de libertate.

Să nu fim ca ei.

Aşa că, pentru a-l da jos pe dementul de Putin, putem să nu ne miorlăim pentru că ni se cere puţină lipsă de confort.