Pilotul își cere scuze pentru întârziere și anunță că începe aterizarea pe aeroportul Timișoara. E trecut de miezul nopții și încerc să disting în întuneric localitățile în funcție de conturul luminilor de jos. Beau ultima gură călâie din doza de bere Alfa la 0,33, după care o turtesc și-o îndes în plasa scaunului din față.

Îi povestesc fotografului Seba Tătaru, care stă pe scaunul de lângă mine, despre discuția de pe malul mării cu o familie de englezi. După ce băiatul de 7-8 ani, Dave, care se juca și se stropea în apă cu fiul meu, a declarat că ține cu Nottingham Forest, i-am spus tatălui său, mândru să-mi etalez cunoștințele, că-s născut în același an în care ”pădurarii” au câștigat prima lor Cupă a Campionilor. Mi-a dat însă imediat seama că nu știe când a fost asta, la fel cum habar n-are cine-s Trevor Francis, Peter Shilton sau Archie Gemmill. Am rămas interzis că mi-a spus că nici n-a auzit de Partizan Belgrad! Înțeleg că ”groparii” mei n-or mai fi ce-au fost pe vremuri, dar, totuși, Partizan nu e Industria Sârmei Câmpia Turzii sau FC Celuloză și Oțel. Pentru mine, ca suporter care știe toate rezultatele și marcatorii lui Poli din cupele europene, acesta a fost un șoc. Evident, de Poli nici n-am mai pomenit, poate se gândea că-i vorba de vreo marcă de înghețată sau lacuri&vopsele.

Îmi simt urechile înfundate din cauza presiunii. Cele șapte zile de vacanță au trecut ca o adiere de vânt. Aproape că nici nu-ți vine să te relaxezi știind că totul se va sfârși atât de repede. Sînt obosit, dar plin de impresii. Îmi revin în minte străzile înguste din Skiathos pe care mopedurile roiesc precum muștele, panorama superbă cu vedere spre marea Egee de lângă Turnul cu Ceas, icoana veche a sfântului Nicolae care seamănă izbitor cu o copie ținută toată viața de străbunica mea pe peretele din bucătărie deasupra șporhertului, nopțile senine brăzdate de sunetele greierilor și cosașilor, racii și peștii desenați manual pe reclama tavernei lui Stamatis, mastica băută de cei doi marinari cu alură de pirați și tatuajele lor cu ancore și steaguri ale Greciei de pe biceps și gât, aparatul de proiectat filme la intrarea în vechiul cinematograf, autobiografia tumultoasă a nebunului Limonov citită pe un șezlong cu privire spre stânca Troulonisi, mirosul de kleftiko și calamari pe grătar, carafele de alamă pline de vin alb și rece, motofurgoneta rablagită a vânzătorului gras de pepene galben de pe strada Papadiamantis, notele scrise de mână de ospătarul tavernei Troulos care zice ”thank you” după absolut orice gest și, nu în ultimul rând, creuzetul fascinant de limbi, povești și fizionomii care te întâmpijnă pe fiecare terasă sau plajă.

Ajungem, în sfârșit, în Timișoara. Așteptând venirea bagajelor pe bandă, mă duc la un moment dat până la wc-ul din aeroport, unde aud involuntar concluzia transgresivă a unui concetățean venit din aceeași excursie: ”Ehei, nu ți-am zis io, pretene: știi c-o venit vara numa` atunci când capacu` de la budă se ridică o dată cu tine!”