În 1996, la primul tur al alegerilor prezidențiale, am fost trimis de către directorul știrilor la dracu’ în crăci, să fac un material de atmosferă. Intrasem într-o belea cu PDSR-ul, cu Poliție, cu tot tacâmul… Când am dat declarație la Poliție afară erau câteva zeci de revoluționari, așa că trebuia să ies de acolo viu și nevătămat. Dar despre acest episod promit să scriu la un moment dat. Cert este că nici nu trebuia să fiu văzut prin București, dar la partide, în ziua votului… Directorul a decis să mă protejeze, așa că m-a trimis în provincie.

Am ajuns dimineață în Pogoanele – Buzău. Străzile erau animate, chiar dacă era abia ora 8. Bătrânii se îmbrăcaseră cu costumul de înmormântare și  mergeau la vot cu fotografia lui Iliescu, lipită la rever. Ghighilan, asistentul nostru, a văzut un biciclist, a oprit și l-a întrebat unde este școala. Că doar la școală se organizează centrul de votare.

“Unde să fie? Departe! Școala a fost departe de mine toată viața! Și-mi pare rău!”, ne-a spus bătrânul biciclist, îmbrăcat cu haine ponosite dar curate, care miroseau a săpun de casă. M-am uitat la Mișu Nagy, cameramanul, și i-am văzut sclipirea din priviri. Da, omul acesta va fi personajul nostru, am fost de acord amândoi. Nea Vasile ne-a spus că ne va zice povestea lui, așa că Mișu a deschis portbagajul și a început să îl filmeze din mers, să facă ilustrație cu bătrânul biciclist, în timp ce eu eram jumătate ieșit din mașină, țineam microfonul cât mai aproape de el ca să captez sunetul cât mai bine și îi puneam întrebări.

“Tot cu Iliescu veți vota? Că văd că oamenii pe-aici îi poartă portretul la piept…” Bătrânul a flegmat în colbul de pe drum. “Ăștia sunt leneșii de pe-aici. Iliescu le-a promis că le dă pensii mari de la C.A.P. și le dă pământul înapoi. Am să-l votez pe Constantinescu. Iliescu trebuia să ne dea pământurile demult, nu mai am încredere în el, m-a păcălit de două ori până acum. Am 75 de ani, am făcut războiul, când mă voi bucura de ce este al meu, de pământul străbunilor mei?”

I-am urcat bicicleta pe mașină, iar nea Vasile a urcat lângă noi. A făcut senzație la secția de vot, când a coborât dintr-o mașină inscripționată cu sigla unei televiziuni din București. S-a dus buhul rapid, în 10 minute au ajuns la secție cei trei P: polițistul, primarul și popa. Se uitau urât la nea Vasile, cu siguranță că le făcuse plângeri, umblase cu jalba în băț, era un om care își cerea drepturile. Noroc că procesul de vot s-a întrerupt, unul dintre alegătorii lui Iliescu a băgat în urne și buletinele de vot dar și ștampila cu TATOV. Era o hărmălaie de nedescris, mai era și televiziunea acolo. Primarul se agita, dădea cu basca de pământ, polițistul suna cine știe unde dracu’, membrii comisiei țipau unul la celălalt, iar popa îl luase la discuții individuale pe alegătorul neinformat, care a băgat ștampila în urnă.

Cam după o oră, timp în care am filmat întreaga scenă pentru care Kusturica ne-ar fi invidiat, a votat și nea Vasile. Când mașina noastră a plecat de la școală, parcă am auzit în urmă o respirație de ușurare colectivă. Am mers la nea Vasile acasă, ne-am așezat sub bolta de vie și ne-a dat câte un pahar de vin, proaspăt scos din pământ. Nea Vasile avea fața și mânile crăpate de soare, de vânt, de căldură, de frig, de viață grea. Am băut acel pahar de vin și a început să ne vorbească știind că de această data nu le vorbește unor ziariști, ci unor tineri simpatici. Și-a vărsat toate ofurile. Dar nu voi uita niciodată următoarea frază pe care a spus-o nea Vasile, cu lacrimile pe obraji, împreunîndu-se sub barbă: “Măi copii, toată viața mi-a plăcut munca! Dar am și avut parte de ea!”

 Există oameni despre care fiecare dintre noi spune că le-au influențat viețile: învățătoarea, un profesor, părinții, poate un frate, un mare scriitor, un prieten. Eu am să-l țin minte toată viața și pe nea Vasile, pentru acea vorbă despre muncă.

Ieri a fost 1 Mai, ziua muncii. O sărbătoare a tuturor, indiferent că trăiesc îm Europa, în Asia, Africa sau America. 1 Mai nu este o sărbătoare comunistă – este o sărbătoare a celor care muncesc pentru a trăi, câteva miliarde de oameni pe tot globul. De zeci de ani, la noi s-a pierdut semnificația acestei zile. Este ziua cu mici și bere, este ziua în care se deschide sezonul estival, este ziua petrecerilor. Anul ăsta a picat duminică, o zi în care oricum nu se muncește. Ce jale, la naiba! Nici nu s-a făcut punte cu Paștele, să simțim o vacanță așa cum trebuie. Dar poate la anul pică bine…

1 Mai este ziua muncii pentru că în 1886, în Statele Unite, sute de mii de muncitori au ieșit în stradă pentru ca ziua de muncă să fie de 8 ore. Nu de 10, nu de 12 sau chiar 14 ore, așa cum se obișnuia! Sute dintre ei au murit după ce au fost împușcați de poliție.

Anul acesta, la noi, unde se pare că cei ce muncesc au drepturi de nu se văd de ele, că totul e roz și toată lumea se îndreaptă spre o pensie fericită, jurnalele de știri au început cu tradiționalele petreceri de 1 Mai de la mare. În Franța însă, într-o țară în care muncitorii o duc infinit mai bine decât în România, protestele de 1 Mai s-au lăsat cu confruntări de stradă între muncitori și poliție. Acolo muncitorii își cer drepturile în continuare. La noi, supărările au fost dacă muzica a fost nașpa, micii cam reci și muștarul prea iute. O singură rază de bucurie să avem măcar: Alex Bodi s-a împăcat cu Ema Uta. De fapt, varianta corectă, peste câțiva ani, va fi “Alex Bodi sa âmpăcat cu Ema Uta”

Las-o, bă, că merge și așa! V-a plăcut munca, astfel încât să și aveți parte de ea?