Prima frunză se deschide sfîșietor de încet, și la fel de sfîșietor cade încet pe fundul vasului. Apa are temperatura potrivită. Aproape fiartă. Încă frige cînd apropii mîna de ea. Începe lentul, aproape insesizabilul proces de transformare.

Să privești frunzele de ceai cum își leapădă substanța în apa cea fierbinte este o experiență inițiatică.

În primul rînd, este lentă. Obositor de lentă. Enervant de lentă. Prea lentă pentru mințile noastre obișnuite cu freamătul vieții, cu montajul MTVist care ni s-a gravat în creier, în suflet. Îți vine să pui degetul pe butonul de fast forward și să îndemni așchiile vegetale, frunze răsucite în ace subțiri, să-și grăbească soarta. Haide, bre, mai mă ții mult aici?

E prima lecție. E prima strădanie întru disciplină. Lasă-ți mintea să se împace cu mersul firii. Lasă frunzele să se îmbibe și să hotărască ele cînd și cum se vor preda supuse gravitației și își vor începe elegantul zbor invers de sus în jos, de la suprafața apei la fundul crătiții prozaice în care te-ai hotărît azi, acum, să-ți pregătești ceaiul verde.

Bag nasul deasupra și trag aburii care încă se mai ridică din oală. Miros de iarbă, miros de fum. Miros de arcuș chimic de teină ce va cînta în curînd pe strunele nervilor mei dornici de dependență, de trezvie artificială. Trag, miros. Gîndesc. Nu ar fi mai simplu doar să tragi și să miroși, raționalule? Gîndesc.

Mă gîndesc cum ar fi să reușesc să nu mă mai gîndesc, măcar o frîntură de clipă. Să te gîndești că nu trebuie să gîndești e unul din cele mai dificile lucruri pe care le poți face cu creierul tău de post-animal, dedat despicării firului în patru, în necontenită vibrație de interpretare, de căutare de sens.

Muzica bîzîie în camera cealaltă. Am uitat-o pornită. Flux de informație care se suprapune peste fluxul de informație de aici, de acum, din fața oalei cu ceai în devenire. Altă strădanie. Altă disciplină. Alt efort și altă neputință. Să-ți separi trăirile, să dai la o parte neînsemnatul și să te concentrezi pe ce e cu adevărat important. Aici. Acum. Frunza de ceai care se desface încet, lepădîndu-și amara fiere vegetală în apa cu mici firișoare de fierbințeală. Culoarea care se schimbă lent din transparent în delicat, palid cafeniu verzuliu.

Uite încă una. Uite încă una. Una, două trei. Mai multe. Ritmul lent devine un pic mai puțin lent. Dansul își grăbește eleganța cu un semiton. Une valse à trois temps, qui s’offre encore le temps. Primul pas către une valse à mille temps. Cad frunzele de ceai pe fundul oalei cum cad frunzele din pom, pe fundul vieții.

Un dans încet, inevitabil. Derviș leneș care-și învîrte fusta vegetală într-o mișcare enervant de înceată, de inevitabilă. Precum viața care se transformă în moarte. Precum clipa care se transformă în trecut. Aici. Acum. Cel mai greu lucru pe lumea asta. Doar aici. Doar acum. Fără gînd. Fără viitor. Fără consecințe. Fără emoții și frici și dorinți. Aici. Acum.

Aici, acum, ochii mei își leapădă disciplina și n-au cum să nu observe distribuția bine-cunoscută a grămăjoarei de frunze pe care am lăsat-o să mi se scurgă încet din palmă pe fața apei fierbinți. Gauss, cum ești tu pînă și în ceaiul nostru cel de toate zilele. Inevitabilitatea matematicii în realitate. Creierul, însetat de cunoaștere, de observație, de găsire de sens și de patternuri.

O grămăjoară de frunze densă la mijloc, cu capete zdrențuite și subțiri spre marginea oalei. Frunzele de la margine, mai rare și mai puțin agățate unele într-altele, sînt primele care se desfac și își încep drumul spre fundul apei. La mijloc, întorlocarea multor multor frunze îmbinate unele în altele le ține captive, chiar dacă se îmbibă de apa cea fierbinte la fel ca acelea de pe margine.

În centru, în mijlocul stivei de țăndări de ceai, o frunză stingheră își strigă victoria deasupra, încă neatinsă de apă. Uscată excepție peste întinderea de umed. O, tu, victorie inutliă.

Aici. Acum. Gîndul își forțează samavolnicia carteziană. Bagă lingurița în mijloc, învîrte și hai să terminăm ceaiul ăsta mai repede. Fii eficient! Fii necruțător! Stoarce realitatea. Sparge densitatea. Generează acțiune. Frunzele se mișcă prea încet. Grăbește-le. Grăbește-te. Fii în pas cu moda, cu viața, cu timpul. Fii om de acțiune, lasă lălăiala! Hai să facem ceaiul ăsta. Prea multă poezie. Prea puțină plus-valoare.

Alerg și alung gîndul cel samavolnic. Îl înghesui în cotloanele nerostirii. Mă gîndesc să nu mă gîndesc la nimic. Uite încă o frunză. Ce frumos cade încet. Fraiere, deja ai gîndit alt gînd. Și simpla constatare că ești fraier că ai gîndit deja un alt gînd este încă un gînd. Încă o pierdere a limpezimii neforțate, fără de gînd. Să nu gîndești nimic, cel mai greu lucru pe lumea asta.

Frunza răsucită de o mînă străină, uscată, ușor afumată, pusă în pungă, transportată, vîndută, așezată în debara, așteptîndu-și apa cea fierbinte care s-o împlinească, s-o ușureze de larghețea periculoasă a potențialității, s-o strîmtoreze întru devenire.

Uite frunza cum s-a desfăcut, precum muribundul care-și relaxează ultimii mușchi, odată cu ultima suflare. Se predă inevitabilului. Se oferă gravitației precum se oferă femeia în ultimul spasm. Ah, ce spasm lent. Ah, ce imagine plină de dorință. Și cade. Și plutește. Și cade. Și ajunge pe fundul vasului. O ultimă așezare a petalei de frunză, aproape insesizabilă.

Și nu mai cade. Și nu mai mișcă.

Și a devenit.

Apa s-a colorat. Muzica s-a terminat. Gîndul s-a întinat. Ceaiul s-a înceiat.

Și asta a fost tot.